Politica de Dezvoltare Regională în România

Introducere

Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante şi mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a disparităţilor economice şi sociale existente între diversele regiuni ale Europei, acţionează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creşterea economică şi sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecţia mediului, ocuparea şi formarea profesională, educaţia, egalitatea de gen etc. De fapt, politica regională ar putea, prin definiţie, include toate activităţile care influenţează în mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni.

Concepută ca o politică a solidarităţii la nivel european, politica regională se bazează în principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părţi din bugetul comunitar realizat prin contribuţia Statelor Membre către regiunile şi grupurile sociale mai puţin prospere (pentru perioada 2000-2006, suma aferentă a reprezentat aproximativ o treime din bugetul UE ). De fapt, se poate spune că politica de dezvoltare regională are un pronunţat caracter instrumental, iar prin fondurile sale de solidaritate (Fondul de coeziune, Fondurile structurale, Fondul de solidaritate) contribuie la finanţarea altor politici sectoriale – cum ar fi politica agricolă, politica socială, politica de protecţie a mediului.

Ideea de bază în spatele politicii de coeziune este aceea că disparităţile economice afectează sentimentul de comunitate care se doreşte a prevala în cadrul Uniunii Europene. Mai mult, disparităţile între ţări sau regiuni pot determina tensiuni mai mari decât cele între bogaţi şi săraci într-o anumită zonă geografică determinată, în parte datorită existenţei unui filon naţionalist puternic în spaţiul european. Principiile acestei politici şi scopurile principale ale Uniunii Europene urmăresc promovarea progresului economic şi social şi eliminarea diferenţelor care există între standardele de viaţă la nivelul diferitelor regiuni şi State Membre.

În plus, politica regională este corelată şi cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea fondurilor speciale de pre-aderare PHARE (fond de sprijin pentru reconstrucţia economică), ISPA (instrument al politicilor structurale, ce prefigurează Fondul de coeziune) şi SAPARD (program special pentru agricultură) la care au acces ţările în curs de aderare şi prin care este sprijinită tranziţia acestora la standardele şi structurile de organizare ale UE.

Principalele obiective ale acestei lucrări sunt: analiza politicii de dezvoltare regională, la nivel comunitar, naţional şi regional.

Primul capitol se referă la politica de coeziune economică şi socială în UE. Capitolul include, într-o primă parte, o perspectivă istorică a acestei politici, marcând momentele cheie ale cimentării acesteia. Cea de-a doua parte a acestui capitol abordează aspecte legate de actorii instituţionali ai politicii de dezvoltare regională la nivel comunitar. Instrumentele de solidaritate sunt tratate pe larg în cea de-a treia parte a primului capitol.

În cadrul celui de-al doilea capitol al lucrării sunt abordate problemele relevante ale politicii de dezvoltare regională în România şi sunt prezentate în detaliu principalele sale obiective, aspecte legislative şi instituţionale. Sunt de asemenea prezentate principalele repere ale procesului de programare, alături de aspecte ale evoluţiei politicii de dezvoltare regională în România.

Ultimul capitol al lucrării reprezintă un studiu de caz şi descrie politica de dezvoltare a Regiunii V Vest. Se caracterizează regiunea din punct de vedere geografic, economic şi social în prima parte, urmând descrierea aspectelor legate de actori ai politicii de dezvoltare la nivelul regiunii studiate, strategia şi planul de dezvoltare, precum şi principalele proiecte finanţate prin instrumentele de preaderare, în a doua parte.

Strategia dezvoltării durabile este prezentă ca prioritate a programelor de solidaritate europeană, în special prin accentul pus pe protecţia mediului şi pe dezvoltarea de măsuri în această direcţie.

Însă această strategie nu este numai europeană, ci există ca strategie globală promovată în toată lumea prin variate acorduri internaţionale, ceea ce subliniază o dată în plus caracterul complex al politicii de dezvoltare regională şi coerenţa internă a obiectivelor comunitare.

Capitolul 1. Politica coeziune economică şi socială în Uniunea Europeană

1.1. Perspectivă istorică

Politica de coeziune este definită prin scopul său şi anume sprijinirea procesului de reducere a decalajelor dintre regiunile şi statele membre mai dezvoltate ale Uniunii Europene şi cele mai puţin dezvoltate. Politica de coeziune îşi are baza legală primară în textul Tratatului UE (Titlul XVII “Coeziunea Economică şi Socială” şi Art. 148 referitor la Fondul Social European).

Obiectivul de a întări coeziunea economică şi sociala este menţionat explicit în Articolul 2 al Tratatului de la Amsterdam, fiind un obiectiv de prim rang al Uniunii Europene. Mai specific, Articolul 158 menţionează coeziunea ca pe o precondiţie pentru dezvoltarea armonioasă a UE, precizând voinţa de “a reduce disparităţile între nivelurile de dezvoltare ale diverselor regiuni şi rămânerea în urmă a celor mai defavorizate regiuni sau insule, inclusiv zone rurale”.

Aşadar, principiile unei politici de dezvoltare regională au fost avute în vedere la nivel European încă din 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma, când cele 6 ţări semnatare (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda) au căzut de acord asupra nevoii reducerii diferenţelor existente între diferitele regiuni şi sprijinirii celor mai puţin favorizate, în scopul realizării unei economii comunitare solide şi unitare.

Această nevoie a fost concretizată în 1958 , prin înfiinţarea Fondului Social European – intrat in vigoare in 1960 - ca principal instrument al politicii sociale comunitare, fiind centrat pe îmbunătăţirea modului în care funcţionează piaţa muncii în diferite ţări şi pe re-integrarea şomerilor pe piaţa muncii.

În 1962 a fost înfiinţat Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă, în scopul finanţării politicii agricole comune şi pentru sprijinirea dezvoltării regiunilor rurale şi îmbunătăţirea structurilor agricole.

Anul 1975 aduce crearea unui al treilea fond – Fondul European de Dezvoltare Regională, cu scopul de a redistribui o parte a contribuţiilor bugetare ale Statelor Membre către regiunile cele mai sărace ale comunităţii, în vederea sprijinirii dezvoltării lor economice. Astfel, FEDR redistribuie bugetul comunitar în investiţii productive (pentru crearea şi menţinerea unor locuri de muncă durabile) şi în investiţii în infrastructură. Înfiinţarea unui nou Fond European de Dezvoltare Regională a fost văzută iniţial ca un mijloc de compensare parţială a britanicilor pentru larga lor contribuţie bugetară.

Fondurile structurale nu erau destinate obţinerii coeziunii prin ele însele, ci mai degrabă ca un supliment al funcţionării pieţei libere şi a politicilor economice ale statelor membre.

Un moment important în dezvoltarea politicii regionale este reprezentat de adoptarea Actului Unic European, în 1986, prin care se introduce conceptul de coeziune economică – adică a eliminării diferenţelor economice existente la nivelul diferitelor regiuni - şi se creează premisele unei politici de coeziune economică şi socială ca politică de sine stătătoare şi avînd drept scop facilitarea aderării la piaţa unică europeană a ţărilor din sudul Europei.

În februarie 1988, Consiliul European de la Bruxelles extinde operaţiunea fondurilor de solidaritate, reprezentate de fondurile menţionate anterior şi numite acum Fonduri structurale – mai precis creşte considerabil alocaţiile acestora din bugetul comunitar. Astfel, este recunoscută şi declarată oficial importanţa acestor instrumente pentru reducerea disparităţilor regionale la nivel comunitar.