Politică de prețuri

1. Introducere

Preturile produselor agricole s-au abordat, multa vreme, in mod diferit pe plan national si international. Desi in prezent se manifesta tendinta de aliniere a preturilor interne la preturile mondiale, sub presiunea concurentei si a internaționalizarii pietelor agricole, exista mari diferentieri in ceea ce priveste nivelul acestora ca urmare a politicilor unor tari de subventionare a agriculturii. Desi interventiile au avut si mai au inca un anumit rol in mentinerea unui nivel ridicat al preturilor produselor agricole, in special in Uniunea Europeana si SUA, raporturile cerere-oferta pe piata interna sunt determinate, iar in perspectiva liberalizarii schimburilor agricole internationale preturile interne se vor alinia la evolutiile preturilor pietei mondiale. Acest curs il vor urma si tarile in tranzitie la economia de piata, ca si tarile in curs de dezvoltare care nu au resurse de sustinere a unor preturi interne la un nivel ridicat.

Formarea preturilor pe piata agricola modiala este rezultatul jocului liber al cererii si ofertei, interventiile organismelor internationale asigura doar anumite reglementari si facilitati in baza acordurilor la care tarile lumii sunt parte. Interventiile asupra pietei mondiale sunt selective si temporare in caz de dezechilibre majore si pentru a preintampina dezastre umanitare.

Preturile produselor agricole au o serie de caracteristici: sunt fluctuante in functie de nivelul ofertei, de perisabilitate, posibilati de stocaj, raritate, calitate, au tendinte de stabilizare, reducere, distorsiune in favoarea oraselor; pot creste sau reduce veniturile producatorilor; pot reduce, stabiliza sau creste preturile de consum; se pot apropia de preturile input-urilor agricole sau se poate adanci foarfeca preturilor; preturile interne pot fi aliniate la preturile internationale de referinta sau pot fi peste, sau sub nivelul acestora.

2. Sistemul de preţuri practicat în perioada totalitară

După acapararea şi consolidarea puterii, în 1949 comuniştii s-au lansat în ceea ce avea să fie cea mai lungă, mai dificilă şi mai criminală campanie de inginerie socială implementată în România comunistă: colectivizarea agriculturii. Scopul declarat al colectivizării era modernizarea agriculturii româneşti şi introducerea structurilor socialiste la sate. Dacă naţionalizarea mijloacelor de producţie industriale şi financiare a putut fi înfăptuită într-un interval de timp relativ scurt (1948-1952), procesul de colectivizare a fost de departe cea mai amplă campanie politică condusă de elitele comuniste pentru mai bine de o decadă (1949-1962). El a afectat întreaga populaţie rurală a României, care în 1948 reprezenta în fapt majoritatea covârşitoare a populaţiei ţării, aproximativ 12 000 000 de locuitori dintr-un total de 16 000 000

Începută într-o perioadă în care noul regim comunist era încă în curs de consolidare, colectivizarea a jucat un rol esenţial în instituţionalizarea şi perfecţionarea practicilor sale administrative şi a sistemului său represiv.

Partidul Comunist a invocat numeroase argumente economice, ideologice şi politice, în favoarea colectivizării. Din punct de vedere economic, nevoia colectivizării era sprijinită pe convingerea că proprietatea mică, ţărănească, era în esenţa sa nerentabilă şi nu se putea adapta la cerinţele economiei moderne, fiind astfel condamnată la dispariţie de progresul tehnologic.

Între primăvara anului 1945 şi primăvara anului 1949 singura schimbare majoră în domeniul agrar a constituit-o introducerea cotelor, care au reprezentat un adevărat coşmar pentru ţărănimea din România la jumătatea secolului trecut. În condiţiile scăderii dramatice a producţiei agricole cauzate de război, colectările ofereau un răspuns imediat la nevoile alimentare ale populaţiei urbane şi la exploatarea economică a ţării de către puterea de ocupaţie sovietică, două sarcini dificile, pe care politica economică falimentară a regimului comunist nu le putea satisface. Înainte de orice, colectările s-au dovedit însă un instrument al luptei de clasă în mediul rural. Sistemul colectărilor a pregătit terenul pentru instalarea structurilor agriculturii socialiste, prin ruinarea deliberată a gospodăriilor ţărăneşti înstărite ce rezistau colectivizării şi prin întărirea controlului politic asupra populaţiei rurale. Acest sistem de exploatare sistematică a vlăguit gospodăriile ţărăneşti înstărite, adevărate motoare ale economiei rurale, conducând astfel la ruina comunităţilor ţărăneşti în ansamblul lor. Sistemul colectărilor a fost organizat cu ajutorul unui amplu cadru legislativ, extrem de represiv, care descria în detaliu obligaţiile producătorilor şi stabilea pedepse aspre împotriva proprietarilor care refuzau să predea cotele specificate.

Colectivizarea agriculturii româneşti a avut efecte profunde şi de durată pentru societatea românească, care se fac din plin simţite şi în perioada postcomunistă. Deşi avea ca scop declarat modernizarea agriculturii româneşti, colectivizarea nu a condus, în decursul anilor, la „recuperarea decalajelor” nici în raport cu celelalte state europene, nici măcar în comparaţie cu cele socialiste. Mai presus de toate, cu puţinele excepţii ale unor gospodării colective model, precum cea de la Sântana, judeţul Arad ‘92, ea nu a adus ţăranilor colectivizaţi bunăstarea materială promisă, ci – din contra – a condus la înfometarea lor, mai ales în condiţiile crizei economice generalizate de la sfârşitul anilor 1980, când în unele zone ţăranii erau nevoiţi să-şi procure unele alimente de strictă necesitate de la oraş. Bazată pe o concepţie mecanicistă şi anacronică despre modernizare, colectivizarea agriculturii a bulversat însă lumea rurală, a afectat-o din toate punctele de vedere. În ciuda propagandei comuniste în favoarea colectivizării, nostalgia după vechile proprietăţi private a fost o realitate a lumii rurale în timpul comunismului. Desfiinţarea colectivelor şi restituirea proprietăţilor agrare după 1989 au fost cel mai probabil, în pofida aplicării haotice, selective şi chiar discriminatorii, singurele soluţii de ieşire dintr-un sistem deopotrivă ineficient şi lipsit de etică. Chiar dacă nu au scăpat de subdezvoltare, ţăranii au beneficiat de o reparaţie mai mult decât simbolică. Una dintre puţinele de care au avut parte vreodată.