Politică de transport în România și Uniunea Europeană

Istoricul politicii de transport în Uniunea Europeană

Principiile fundamentale ale Politicii Comune de Transport (PCT) au fost stabilite în 1957 prin Tratatulde la Roma, de înfiinţare a Comunităţii Economice Europene (CEE). PCT este guvernată de Capitolul IV(articolele 74-78) al Tratatului. Tratatul defineşte fondul politicii comune de transport:

- reguli comune aplicabile transportului internaţional în Statele Membre;

- condiţii pentru autorizarea transportatorilor nonrezidenţi să opereze servicii de transport pe teritoriul unui Stat Membru;

- măsuri pentru îmbunătăţirea siguranţei în transport;

- limitarea aplicării în totalitate a Capitolului la transportul feroviar, rutier şi fluvial;

- Consiliul poate decide, prin majoritate de voturi, dacă trebuie stabilite reglementări pentru transportul maritim şi aerian.

Problemele de politică în sectorul transport sunt supuse procedurii de co-decizie, cu excepţia reglementărilor ce pot avea un efect grav asupra standardului de viaţă şi forţei de muncă în unele zone sau asupra operaţiunilor unităţilor de transport; astfel de reglementări sunt administrate prin procedura de consultare şi votul în unanimitate în Consiliul European.

Până în anul 1985, Congresul European al Miniştrilor Transporturilor a rămas principala instituţie ce coordona politicile de transport pan-europene. Deşi Tratatul de la Roma a prevăzut o Politică Comună de Transport, foarte puţine realizări au fost înregistrate până în anul 1985, deoarece Statele Membre aveau ezitări în a ceda controlul lor asupra politicii de transport. Inexistenţa unor progrese a fost atât de evidentă încât, în 1983, Parlamentul Europeana decis să cheme în instanţă Consiliul de Miniştri, la Curtea Europeană de Justiţie, pentru „nereuşita în implementarea unei politici comune de transport, şi în particular în stabilirea cadrului unei astfel de politici cu caracter obligatoriu”, după cum fusese stabilit în Tratat.

În luna mai 1985, Curtea s-a pronunţat, confirmând eşecul Consiliului de a asigura libertatea serviciilor din cadrul transportului internaţional şi de a stabili condiţiile în care transportatorii non-rezidenţi pot opera servicii de transport pe teritoriul unui Stat Membru”. La puţin timp, în luna iunie 1985, Comisia Europeană a publicat Carta Albă privind finalizarea Pieţei Interne, ce a transformat politica de transport într-o componentă importantă a strategiei comunitare generale. În a doua jumătate a anilor ’80 şi la începutul anilor ’90, au fost înregistrate progrese considerabile în ceea ce priveşte liberalizarea şi armonizarea politicilor de transport. La sfârşitul anilor ’80 au intrat în discuţie şi alte probleme – dezvoltarea infrastructurii (Reţelele Trans-Europene, Trans-European Networks, TEN) şi impactul transporturilor asupra mediului.

În decembrie 1992, Comisia Europeană a publicat o Comunicare asupra Dezvoltării Viitoare a Politicii Comune de Transport (COM(92)0494). Această Comunicare a schimbat cursul politicii de transport a Uniunii Europene dinspre o abordare sectorială (pe moduri de transport) către o politică integrată bazată pe mobilitate durabilă. Noi probleme au fost aduse în discuţie: siguranţa transporturilor, protecţia socială şi a mediului, relaţiile externe, şi politicile de taxare.

În continuare, Comisia Europeană a adoptat în iulie 1995 o a doua Comunicare (COM(95)0302), privind îmbunătăţirea calităţii transporturilor prin utilizarea unor tehnologii noi, îmbunătăţirea funcţionării pieţei unice şi dezvoltarea dimensiunii externe a politicii de transport.

În decembrie 1995, a intrat pentru prima oară cu adevărat în discuţie latura fiscală a politicii de transport, datorită Cartei Verzi „Către taxarea echitabilă şi eficientă în transporturi” (COM(95)691). Într-o nouă Cartă Albă „Taxare echitabilă pentru utilizarea infrastructurii: o abordare pe etape a unui cadru comun de taxare pentru utilizarea infrastructurii în Uniunea Europeană” (COM(98)466), Comisia Europeană a dezbătut problema unei abordări comunitare armonizate a taxării în sectorul de transport.

Comisia Europeană a prezentat apoi o Comunicare în decembrie 1998. Acest nou document, numit „Mobilitate durabilă: Perspective pentru viitor” (COM(1998) 716), a actualizat programul de acţiune din 1995 şi a stabilit obiective pe termen lung, pentru perioada 2000-2004.

În septembrie 2001, Comisia Europeană a adoptat o nouă Cartă Albă privind Politica Comunitară de Transport. Documentul a propus măsuri pentru revizuirea politicii de transport astfel încât să devină mai durabilă şi să evite pierderile economice enorme cauzate de ambuteiaje, poluare şi accidente.

În octombrie 2004 a fost adoptată „O constituţie pentru Europa”. Secţiunea 7 a acesteia stabileşte că, după consultarea cu Comitetul Economic şi Social, Consiliul va reglementa: regulile comune aplicabile transportului internaţional către şi de pe teritoriul unui Stat Membru sau traversând teritoriul unuia sau mai multor State Membre; condiţiile în care transportatori non-rezidenţi pot opera servicii de transport pe teritoriul unui Stat Membru; măsuri de creştere a siguranţei transporturilor; şi alte prevederi considerate adecvate. Reglementările acestui Capitol se aplică transportului feroviar, rutier şi fluvial.

Obiective

Obiectivul general al politicii europene de transport este stabilirea unui echilibru între dezvoltarea economică pe de o parte şi cerinţele de calitate şi siguranţă ale societăţii pe de cealaltă parte, pentru a dezvolta un sistem de transport modern, durabil. Comisia Europeană a propus circa 60 de măsuri pentru dezvoltarea unui sistem de transport capabil să modifice ponderea modurilor de transport, să revitalizeze transportul feroviar, să promoveze transportul maritim şi fluvial şi să controleze creşterea transportului aerian.

Transportul rutier: Îmbunătăţirea calităţii, aplicarea într-un mod mai eficient a reglementărilor existente printr-un control amănunţit şi sancţiuni mai aspre.

Transportul feroviar: Revitalizarea căilor ferate prin crearea unei zone feroviare integrate, eficiente, competitive şi sigure şi înfiinţarea unei reţele destinate serviciilor de transport de bunuri.

Transportul aerian: Controlul creşterii transportului aerian, menţinerea standardelor de siguranţă şi protecţia mediului.

Transport maritim şi fluvial: Dezvoltarea infrastructurii, simplificarea cadrului de reglementare şi integrarea legislaţiei sociale pentru a putea crea veritabile „autostrăzi maritime”.

Transport inter-modal: Modificarea ponderii modurilor de transport prin intermediul unei politici pro-active de promovare a transportului inter-modal şi a transportului feroviar, maritim şi fl uvial. În acest sens, una din iniţiativele majore este programul „Marco Polo”, ce înlocuieşte programul Acţiuni Pilot pentru Transport Combinat.

Reţelele trans-europene şi eliminarea blocajelor: Construirea obiectivelor de infrastructură propuse în programul de reţele trans-europene identificate în 1996 într-un set de linii directoare, precum şi a proiectelor prioritare selectate în 1994 de către Consiliul European.

Utilizatorii: Poziţionarea utilizatorilor în centrul politicii de transport, respectiv reducerea numărului de accidente, armonizarea sancţiunilor şi dezvoltarea unor tehnologii mai sigure şi mai curate.

Politica transporturilor: principii generale

Politica transporturilor se numără printre primele domenii politice incluse în Tratatul de la Roma. Pe lângă deschiderea pieţelor transporturilor şi crearea condiţiilor de concurenţă echitabilă, modelul unei „mobilităţi durabile” a dobândit în ultimii ani o semnificaţie din ce în ce mai importantă.

Baza juridică

Articolul 3 alineatul (1) litera (f) şi titlul V din Tratatul CE (Tratatul de la Lisabona: Articolul 4 alineatul (2) litera (g) precum şi partea III titlul VI din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene).

Obiectivele

Încă în Tratatele de la Roma, statele membre au subliniat importanţa unei politici comune a transporturilor, alocându-i un titlu separat în cadrul tratatelor. Astfel, transportul era unul dintre primele domenii politice comune ale Comunităţii. Prioritatea majoră era aceea de a institui o piaţă comună a transporturilor, adică de a transpune în practică libertatea de circulaţie a serviciilor şi deschiderea pieţelor de transport. Până în prezent, acest obiectiv a fost în mare măsură atins. O excepţie o reprezintă în primul rând transportul feroviar, în privinţa căruia piaţa internă nu a fost decât parţial realizată.

Procesul de deschidere a pieţelor transporturilor implică realizarea condiţiilor de concurenţă echitabilă, atât la nivel individual, pentru fiecare mod de transport în parte, cât şi între acestea. Din acest motiv, armonizarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative, inclusiv a condiţiilor-cadru tehnice, sociale şi fiscale, a dobândit pe parcursul timpului o importanţă crescândă.

Finalizarea cu succes a pieţei europene interne, eliminarea graniţelor interne, scăderea preţurilor pentru transport ca urmare a deschiderii şi liberalizării pieţelor de transport, precum şi a modificărilor survenite în sistemele de producţie şi în modalităţile de depozitare au dus la o creştere constantă a volumului transporturilor. Volumul transportului de persoane şi mărfuri a crescut de peste două ori în ultimii 30 de ani. Deşi extrem de eficient şi dinamic din punct de vedere economic, sectorul transporturilor se confruntă cu costuri complementare sociale şi ecologice din ce în ce mai mari. Drept urmare, modelul „mobilităţii durabile” a dobândit o semnificaţie crescândă.