Politica Fiscală Aplicată în Agricultură

CAPITOLUL I - Curente doctrinale.

O măsură importantă în agricultură a fost luată de guvernul Mihail Kogălniceanu în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, prin care țăranii clăcași erau eliberați de obligațiile față de boieri și erau împroprietăriți cu pământ. A fost primul pas către începerea procesului de modernizare a statului roman și, cu toate că a avut numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu economia și societatea de tip feudale.Țăranii au fost eliberați de sarcinile feudale precum claca, dijma sau podvezile și desființa monopolurile feudale din interiorul satelor. Loturile au fost distribuite în funcție de numărul de vite deținute. Țăranii urmau totuși să răscumpere terenurile și să achite anual o anumită sumă, timp de 15 ani. Pe de altă parte, legea stabilea plata unor despăgubiri către proprietari, la prețul pământului de atunci. Terenurile expropriate nu depăși 2/3 din moșie și nu puteau fi vândute timp de 30 de ani decât către comună sau către vreun alt sătean. (ADANILOAIE, 1973)

În Regatul României spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea apar mișcări sociale tot mai puternice, care vor culmina cu răscoala din 1907. În prima jumătate a secolului al XX-lea, agricultura este în continuare principala ocupație din mediul rural. În funcție de mărimea suprafeței de pământ deținute, proprietarii făceau parte din categorii sociale diferite. La începutul secolului al XX-lea se dezvoltă și se răspândește arenda. În această perioadă aproximativ 336.000 de ha de teren agricol erau arendate, cei care luau pământ în arendă erau, în special, chiaburii, o parte a moșierimii care produceau pentru a vinde și țăranii, nevoiți de a-și întreține familiile. (Keith, 1994)

Legiferarea reformei agrare a luat un timp îndelungat în toate provinciile istorice datorită importanței înfăptuirii reformei. La 21 februarie/5 martie 1908 se înființează de către stat, în colaborare cu capitalul privat, Casa Rurală care avea ca scop cumpărarea, parcelarea și vânzarea moșiilor către țărani în loturi de câte 5 ha.

În data de 14 mai 1914, se înființează Adunare Constituantă în vederea modificării Constituției. În urma evenimentelor politice care au urmat, Adunarea și-a întrerupt activitatea, urmând a se relua la Iași în mai-iunie 1917, unde urmează să modifice articolul 19 din Constituție în așa fel încât exproprierea devine posibilă pentru cauze de utilitate națională. Regele Ferdinand, într-un discurs mobilizator susținut pe front, le promite țăranilor, cei care alcătuiau grosul armatei, pământ. Exproprirerea se făcea în următoarea ordine: se expropriază terenurile cultivabile ale Coroanei, fundațiilor, persoanelor juridice, proprietățile rurale ale persoanelor cu domiciliu în străinătate, 2.000.000 de ha ale proprietarilor privați, progresiv, lăsând un teren intangibil de 100 de ha. Despăgubirea se făcea prin titluri de rentă cu o dobândă anuală de 5%. Aceasta prevedea doar exproprierea terenului, nu și împroprietărirea țăranului și intra în vigoare la 6 luni după încheierea războiului.

Guvernul Brătianu, în decembrie 1918, emite două decrete prin care se expropriau: domeniile Coroanei, Casei Rurale, instituților, proprietățile rurale ale supușilor străini și ale absenteiștilor. Pentru completarea celor 2.000.000 de ha, se expropria terenurile propritarilor privați de peste 100 de ha, fiecăruia dintre ei i se lăsa un minim intangibil de 100-500 de ha. Exproprierea se făcea pe proprietate și pe proprietăți. Pământul expropriat nu era vândut direct țăranului, ci arendat obștilor sătești constituite cu ajutorul. (LEGE pentru reforma agrară , 1921)

Pretinsa reformă din 1945, care s-a bazat doar pe criterii de ordin juridic și social, la care se adaugă măsurile pompieristice ale comunistilor, a făcut ca România să ajungă codașa Europei în ceea ce privește producția agricolă pe hectar la majoritatea culturilor vegetale, dar și la alți indicatori economici specifici activităților agricole. Reforma agrară din 1945 a avut în primul rând un scop propagandistic pentru a atrage masele largi, în mare parte neștiutori de carte, dar care reprezentau circa 80–85% din totalul populației, de partea comuniștilor. (Legea nr.187 din 23 martie 1945 pentru înfăptuirea reformei agrare , 1945)

Istoria agriculturii românești de după 1945 a continuat să fie loc de continue experimente pentru comuniști care nu priveau cu ochi buni dezvoltarea CAP-urilor, astfel că prin diverse pârghii economice - în special prin politica prețurilor de achiziție a produselor agricole, respectiv a prețurilor serviciilor prestate CAP-urilor de către fostele SMA-uri („Stațiuni de Mașini Agricole” ce aparțineau statului) - statul român regla practic profitul fostelor CAP-urilor. Evenimentele din 1989 au dus la o răbufnire a țăranilor care pur și simplu au demolat patrimoniul multor CAP-uri întrucât considerau că acesta deservea doar interesele unui grup restrâns de țarani, grupați în jurul președintelui de colectiv, dar și a altor „centre de putere” dornice de îmbogățire fară muncă.

Perioada anilor 1990-1996 nu s-a caracterizat printr-o paletă largă a problemelor supuse reformei agricole, şi nici printr-o încercare de apropiere a mecanismelor naţionale de intervenţie de mecanismele specifice PAC. Mai degrabă, în privinţa intervenţiei statului în agricultură, s-ar putea spune că a fost redusă în intensitate.