Politica Fiscală în UE

Conceptul de politica fiscala este prezentat adesea cu nuante diferite, acentuându-se, de regula, asupra laturii sale referitoare la sistemul de impozite promovat de un stat. De fapt, politica fiscala nu poate fi conceputa decât ca un mixaj între modalitatile de procurare a resurselor la dispozitia statului si cele privind destinatiile ce se dau acestor resurse, în îndeplinirea functiilor si sarcinilor ce-i revin.

Politica fiscala este, deci, o componenta a politicii financiare a statului, care cuprinde, atât ansamblul reglementarilor privind stabilirea si perceperea impozitelor si taxelor si concretizând optiunile statului în materie de impozit si taxe, cât si deciziile privind cheltuielile publice ce se finanteaza. Dar, componentele sale trebuie concertate cu cele de politica bugetara sau monetara, respectiv cu politica preturilor si cu cea a ocuparii fortei de munca etc., pentru a se integra în politica generala.

În acelasi timp, politica fiscala are si scopuri specifice, între care, în opinia lui Paul Samuelson, sunt de avut în vedere si acelea de a contribui la atenuarea oscilatiilor caracteristice ciclurilor economice sau de a favoriza mentinerea unei economii progresive, care sa asigure un grad ridicat de ocupare a fortei de munca.

În viziune moderna, se considera ca politica fiscala presupune folosirea constienta a veniturilor si cheltuielilor bugetului de stat pentru a influenta viata economica si sociala. În mod deosebit, continutul sau face imperativa utilizarea ansamblului de instrumente si procedee cu caracter fiscal pentru a stabili nivelul si structura prelevarilor obligatorii; operatiile, activitatile si veniturile impozabile; regimul exonerarilor si reducerilor de impozite sau cel al subventionarilor, conturând modul de a realiza redistribuirea produsului creat între sfere de activitate, ramuri economice, entitati administrativ-teritoriale, persoane fizice si juridice.

Politica fiscala îsi poate pune amprenta, influentând asupra derularii proceselor economico-financiare si implicit asupra evolutiei întregii societati. Dar, la rândul sau, ea este conditionata de mediul economic, printr-o serie de factori, dintre care se remarca: starea economiei, raporturile dintre sectorul public si cel privat, nivelul veniturilor cetatenilor etc.

În sinteza, politica fiscala se reprezinta prin totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor, instrumentelor si institutiilor folosite de stat pentru procurarea resurselor financiare fiscale si utilizarea lor în finantarea de actiuni publice, inclusiv pentru influentarea vietii economice si sociale. Ea abordeaza, în mod firesc, atât problematica impozitelor (prelevarilor fiscale), cât si pe cea a cheltuielilor publice, care adesea joaca rolul determinant în cadrul politicii financiare a statului.

Aparitia si consacrarea notiunii de fiscalitate, pâna la acceptiunea sa actuala, se înscrie organic în evolutia societatii omenesti, fiind legata indisolubil de crearea si functionarea statului, de la formele incipiente pâna la institutiile si organismele de tip statal moderne, cu functii si sarcini multiple si complexe.

Sub aspectul originii sale în plan lingvistic, se poate admite ca fiscalitatea îsi are radacinile în cuvântul fiscus din limba latina, cu circulatie în imperiul roman timpuriu, care avea întelesul de paner (cos) folosit pentru colectarea veniturilor ce formau camara Principelui si acopereau cheltuielile sale, coexistând o vreme cu tezaurul aflat la dispozitia Senatului. Subordonarea Senatului de catre Împarat a condus însa si la contopirea celor doua entitati prin înglobarea resurselor tezaurului (public) cu cele ale fiscului si implicit a destinatiilor date acestor resurse financiare publice, denumite generic resurse fiscale, pentru finantarea cheltuielilor publice.

În contextul conturarii sale ca fenomen socio-economic, tipic organizarii de tip statal a societatii omenesti, notiunea de fiscalitate a vizat derularea proceselor de prelevare obligatorie de resurse banesti la dispozitia statului, în corelatie cu cele de alocare / utilizare a acestor resurse pentru satisfacerea nevoilor considerate a avea caracter public, implicând raporturi economice în forma baneasca între stat si supusii sai. Este însa de admis ca, în concordanta cu întelesul atribuit initial fiscului, acceptiunea data cel mai adesea conceptului de fiscalitate s-a grefat, mai ales, pe semnificatia proceselor de prelevare a unor parti din veniturile sau averile persoanelor fizice si juridice la dispozitia statului. Aceasta abordare nu face trimiteri explicite si la procesele de alocare / utilizare a resurselor respective, concretizate prin finantarea de cheltuieli publice pe seama carora se ofera gratuit utilitati publice în beneficiul societatii, respectiv al cetatenilor, organizatiilor, întreprinderilor etc., desi ele constituie elementul indispensabil manifestarii fiscalitatii.