Politica în Domeniul Concurenței în Uniunea Europeană

INTRODUCERE ÎN LEGISLAŢIA ŞI POLITICA DE CONCURENŢĂ

Concurenţa şi protecţia ei

Într-o economie de piaţă, consumatorul, într-o mai mare măsură decât statul (sau chiar firmele producătoare), este cel care se consideră că dictează ce bunuri şi servicii sunt furnizate. Astfel, cererea consumatorului dirijează producerea într-o economie de piaţă. Acesta este principiul de bază al “suveranităţii consumatorului”. Cu toate acestea, chiar dacă acest principiu se aplică pe deplin în practică, o economie de piaţă în general nu va elimina toate ineficienţele, deoarece eşecurile pieţei, cum ar fi exercitarea exagerată a puterii de piaţă, cauzează denaturări care au un impact asupra eficienţei pieţelor şi răspunsul optim la cererea consumatorului. Astfel, este nevoie de o lege şi o politică în domeniul concurenţei pentru a aborda comportamentele dăunătoare pe piaţă a firmelor, îmbunătăţind astfel eficienţa pieţei şi sporind beneficiile economiei de piaţă pentru consumatori. Cu toate acestea, legislaţia în domeniul concurenţei nu este concepută ca o super-politică pentru a garanta bunăstarea fiecărui segment al economiei, şi nici nu încearcă să oblige sau creeze stimulente pentru firme ca să se comporte în aşa fel, încât să promoveze bunăstarea economică. Scopul ei este, destul de simplu, de a reglementa comportamentul anticoncurenţial în pieţi.

În UE, încrederea în piaţă este ferm stabilită ca o politică economică a UE şi este “condusă în conformitate cu principiul unei economii de piaţă deschise, în care concurenţa este liberă”. Mai mult ca atât, legislația CE prevede că UE trebuie să aibă “un sistem care garantează că concurenţa de pe piaţa internă nu este denaturată”. Sistemul aplicat prevede trei reguli de bază privind comportamentul firmelor în vederea protejării concurenţei:

- interzicerea firmelor de a încheia acorduri care efectiv sau potenţial restricţionează concurenţa (de exemplu, carteluri);

- interzicerea firmelor dominante de a dăuna procesului de concurenţă prin abuzul de poziţie dominantă pe piaţă;

- interzicerea fuziunilor (care în mod normal creează firme mai puternice) care ar putea dăuna concurenţei.

Regulile sunt, în primul rând, puse în aplicare de Comisia Europeană, în colaborare cu autorităţile naţionale pentru protecţia concurenţei ale Statelor Membre ale UE şi Instanţele Judecătoreşti Naţionale. Directoratul General pentru Concurenţă al Comisiei Europene, responsabil de sarcinile operaţionale ale politicii privind concurenţa la nivel de UE şi acţiunile UE este supravegheat de Instanţele Judecătoreşti Europene.

Tratatul CE, de asemenea, impune o serie de obligaţii Statelor Membre de a reduce barierele la comerţ, care completează politica în domeniul concurenţei, în ce priveşte operaţiunile pieţei Europene unice.

În acelaşi timp, este dificil de a da o definiţie a “concurenţei” care ar fi universal acceptată sau de a stabili o declaraţie, universal acceptabilă cu privire la motivele de a avea o legislaţie în domeniul concurenţei. Cu toate acestea, conceptul de bază este menţinerea sau îmbunătăţirea condiţiilor rivalităţii între firmele de afaceri, din cadrul pieţei, tinzând să satisfacă necesităţile consumatorului.

Totuşi, legislaţia în domeniul concurenţei şi modul ei de punere în aplicare (politica în domeniul concurenţei) reflectă o viziune specială a scopului pentru care legea concurenţei este concepută. Din punct de vedere politic, legea concurenţei, în general, poate fi privită ca una de promovare a bunăstării economice (prin asigurarea faptului că firmele se comportă într-un mod care să minimizeze costurile şi să maximizeze beneficiile pe care consumatorii le pot obţine din resurse limitate care sunt la dispoziţie (în termeni economici, căutarea unei eficienţe productive, dinamice). Dar, poate fi demonstrat că legea concurenţei de asemenea contribuie la alte politici economice, cum ar fi de exemplu, promovarea libertăţii economice, păstrarea locurilor de muncă, facilitarea restructurării, protecţia întreprinderilor mici şi medii, păstrarea mediului ambiant, reducerea sărăciei, etc. Astfel, politica în domeniul concurenţei poate contribui la multe alte politici guvernamentale (uneori denumite ca “obiectivele de interes public” al politicii în domeniul concurenţei).

Deoarece legislaţia în domeniul concurenţei este în general bazată pe teoria economică, este util, de asemenea, de remarcat faptul că unii economişti adoptă o abordare structurală şi sugerează faptul că cu cât mai puţine firme există într-un anumit sector al pieţei, cu atât este mai probabil că vor exista disfuncţionalităţi ale pieţei şi, astfel, ameninţări faţă de pieţele competitive. Aşadar, un monopol poate fi privit ca ceva ce împiedică atingerea majorităţii obiectivelor politice care ar putea ţine de legislaţia de concurenţă. În mod echivalent, o piaţă cu mulţi cumpărători şi mulţi vânzători în general poate fi considerată ca una care funcţionează într-un mod care se pare că garantează bunăstarea consumatorilor.

În afară de aspectele teoretice din punct de vedere politic şi economic al legii şi politicii de concurenţă, abordarea instituţională de asemenea influenţează deciziile luate. Cea mai comună metodă de punere în aplicare a legii concurenţei este printr-un sistem de control administrativ, exercitat de o agenţie, Comisia Europeană în UE și autorităţile naţionale în domeniul concurenţei în Statele Membre ale UE.