Politica Ocupării

Capitolul 1

Politicile şi ocuparea forţei de muncă

1.1 Concepte teoretice privind piaţa muncii şi politicile de ocupare

1.1.1 Forţa de muncă dintotdeauna a constituit cel mai important obiectiv al politicilor economice şi sociale, atent controlată şi supravegheată în toate ţările, nu numai în perioadele de criză dar şi în cele de reformă sau expansiune. Pe de o parte această colecteză semnalele de pe piaţa bunurilor şi serviciilor ori din cadrul pieţei de capital dar este la rândul ei influenţată de mişcarea lor şi modul de funcţionare. Pe de altă parte piaţa forţei de muncă transmite propriile semnale şi exigenţe către celelate pieţe fiind în strânsă dependenţă cu fluxurile acestora (piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa valutară, piaţa capitalului, piaţa monetară).

1.1.2 Ocuparea este un concept care prin definiţie redă munca depusă de indivizi, astfel privind din acest punct de vedere, este absolut necesar ca de-a lungul timpului să aibă un rol primordial în dezvoltarea societăţii umane. De exemplu, pentru G. Friedman munca constituie: “totalitatea acţiunilor pe care omul, cu ajutorul creierului său, al mâinilor sale, al uneltelor sau maşinilor, le exercită asupra materiei, acţiuni care la rândul lor, reacţionează asupra omului modificându-l”.

Obiectivul oricărei strategii de ocupare a factorului munca îl reprezintă crearea condiţiilor pentru exercitarea unui drept fundamental şi, totodată, constituţional al omului, dreptul la munca şi la alegerea liberă a profesiei (asigurarea locurilor de munca structural, cantitativ şi calitativ; flexibilitatea pieţei muncii).

1.1.3 Politicile economice reprezintă metodele prin care statul intervine în sectoarele economiei (fiscal, monetar, industrial, agricol, social) printr-un ansamblu de instrumente, obiective şi mecanisme de transmisie.

Politicile de ocupare reprezintă acele măsuri specifice elaborate de către stat în vederea intervenţiei pe piaţa muncii, având ca scop principal stimularea creării de noi locuri de muncă, în scopul ameliorării adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei precum şi asigurării unei flexibilităţi eficiente pe piaţa muncii, astfel diminuându-se dezechilibrele şi dereglările.

1.2. Aspecte specifice ale politicii ocupării

România funcţionează şi recunoaşte ca şi document-cadru pentru politica să naţională Strategia Europeană de Ocupare a forţei de muncă. Conform acestei strategii, România acţionează pentru îndeplinirea a trei obiective cheie interdependente precum: ocuparea deplină, creşterea calităţii şi productivităţii muncii şi întărirea coeziunii şi incluziunii sociale.

Deasemenea, pentru realizarea obiectivelor strategiilor de ocupare se au în vedere o serie de măsuri care pot fi:

a) La nivel macroeconomic

- stoparea declinului economic şi realizarea unei creşteri economice sănătoase, neinflaţioniste, a unei structuri optime, capabilă să pună în valoare potenţialul real şi viabil de care dispune economia; acest obiectiv este mai necesar ca oricând dacă avem în vedere actualul stadiu al dezvoltării economiei româneşti;

- un buget raţional, respectiv menţinerea deficitului bugetar în limite rezonabile, fără a afecta dezvoltarea unor sectoare cheie ale economiei (învăţământ, sănătate, apărare etc.), care imprimă durabilitate şi eficienţă creşterii economice;

- o politică valutară bazată, în principal, pe restabilirea şi menţinerea încrederii în moneda naţională;

- perfecţionarea cadrului instituţional - legislativ al funcţionării pieţei muncii;

- dezvoltarea unui sistem informaţional al pieţei muncii, capabil să ofere cu promptitudine informaţiile necesare elaborării unor politici active şi de protecţie socială a celor fără loc de muncă.

b) La nivel regional (local) - din perspectiva funcţionării pieţei muncii, aceasta reprezintă segmentul de bază, locul de întâlnire, de ajustare a cererii şi ofertei de muncă. La acest nivel există posibilitatea de acţiune prin:

- descentralizarea, în continuare, în ritm mai alert, a atribuţiilor în domeniul gestionării resurselor umane;

- parteneriat - multiparteneriat şi cofinanţare, mergând până la crearea, la nivelul localităţilor, a unui fond special de menţinere a ocupării; promovarea unor forme locale de ocupare necesare comunităţilor locale;

- priorităţi pentru zonele defavorizate sub aspectul dezvoltării şi ocupării factorului muncă.

c) La nivel de firmă - trebuie acţionat în cel puţin două direcţii fundamentale:

- gestionarea şi managementul resurselor umane ale firmelor;

- realizarea unor obiective imediate şi urmărirea realizării unor obiective permanente precum: competitivitate - performanţă - productivitate; formare profesională - reconversie; mobilitatea internă a factorului muncă; parteneriat local pentru susţinerea flexibilităţii externe; promovarea, în funcţie de situaţia economică a firmei şi de perspectivele dezvoltării sale, a unor politici salariale flexibile, a unor forme participative de venituri negociate etc.

În concluzie, o strategie a ocupării şi folosirii factorului muncă ce fixează obiective clare, realizabile prin intermediul unei politici a ocupării, rămâne o problemă deschisă, cu atât mai mult cu cât resursele umane şi buna lor gestionare s-au dovedit a fi cea mai valoroasă sursă a progresului. Dimensionarea ei economică şi cea social-umană nu trebuie să intre în conflict; dimpotrivă, este necesar să se susţină şi stimuleze reciproc.