Politici financiare publice

Introducere

Din punct de vedere etimologic, noțiunea de politică provine de la cuvintele grecești „politike”, ce semnifica „arta de a administra bine”, și „polis”, cu înțelesul de oraș, ca formă de organizare politică. Or, caracteristică „polis”-ului grecesc era ideea autodeterminării și a independenței economice, preluată ulterior de alți teoreticieni ca Platon (Statul) și Aristotel (Politikia). După alți autori, politica desemnează o activitate, un proces, arta guvernării, o decizie guvernamentală sau un studiu despre „cine, ce și cum obține”.

Sub aspectul conținutului conturat în timp, este de admis că „într-o accepțiune foarte largă și cu caracter generalizator noțiunea de politică exprimă ansamblul de activități orientate spre dobândirea puterii și păstrarea ei, în societate, de către grupări politice constituite în baza unor interese și idei comune”. Astfel, politica se concretizează prin activitățile diferitelor grupuri sociale și formațiuni politice, care sunt exponentele unor colectivități umane mai mari sau mai mici și care promovează interesele acestora. Asemenea activități presupun, la rândul lor, stabilirea obiectivelor ce se urmăresc a se realiza în diferitele domenii ale vieții economice și sociale, precum și alegerea mijloacelor sau instrumentelor utilizabile pentru îndeplinirea acestora, conturându-se astfel conceptul de politică generală a unei formațiuni politice.

Raportarea noțiunii de politică la activitățile specifice formațiunilor politice pune în prim plan ideea că politica este promovată de către autoritățile publice. Aceasta face ca „în interpretarea expresiei de politică generală să se aibă în vedere, de regulă, doar sfera de activitate a autorităților publice, considerând politica un apanaj al acestora”.

În literatura de specialitate însă, sintagma „politica generală” este utilizată, cel mai adesea, cu sensul de „politică generală a statului”, care se regăsește preponderent și în abordarea concretă a acțiunilor economice și sociale.

Capitolul 1. Abordari teoretice despre politici financiare publice.

Componentă fundamentală a politicii generale, politica economică include, la rândul său, mai multe sfere sau domenii de manifestare, ce se particularizează ca politici distincte, dar cu conținut economic similar, și anume: politica financiară, politica de venituri, politica ocupării forței de muncă, politica de prețuri și protecție a concurenței, politici sectoriale, politica întreprinderii. Cu excepția politicii întreprinderii, celelalte componente se înscriu în sfera de competențe ale autorităților publice, cele mai multe fiind promovate de Guvern la nivel macroeconomic și reunite, uneori, sub o denumire generică de politică economico-financiară.

Deciziile cu caracter economic și financiar ce emană de la autoritățile publice, vizează atât acțiunile economice în care este direct implicat statul, cât și influențarea acțiunilor din sectorul privat. Dar, sub cel din urmă aspect, este de remarcat că „politica economică a autorităților publice nu se poate substitui deciziilor private; ea are ca scop orientarea și susținerea activității economice din sectorul privat, creând un cadru socialeconomic favorabil derulării acesteia pe baza proprietății private”, în care scop componentele financiar-monetare joacă un rol deosebit de important.

În principiu, indiferent de nivelul la care este abordată, politica financiară are un conținut specific problematicii finanțelor, ca o categorie economică ce exprimă procesele și relațiile economice în formă bănească de producere, schimb, repartiție și consum a produsului intern brut. În mod implicit ea vizează procesele economice în formă bănească concretizate în acumularea, distribuirea și utilizarea fondurilor (resurselor) bănești în viața economică și socială. Deși politica financiară dispune de o relativă independență, ea se intercondiționează cu celelalte componente ale politicii economice. Deoarece fenomenele vizate prin politica financiară sunt de esență economică și se întrepătrund cu cele din economia reală, este necesară abordarea acesteia nu numai ca problematică specifică, ci și ca parte integrantă a politicii economice (și sociale) promovată la diferitele nivele de derulare a activităților socio-economice. Prin urmare, între elementele de politică financiară, indiferent de nivelul și domeniul în care se manifestă, și componentele bazei economice se stabilesc raporturi de interdependență, în sensul că politica financiară este, pe de o parte, emanația sistemului social-economic, iar, pe de altă parte, politica financiară determină modificări în structura sistemului, respectiv în baza economică a societății.

Abordată global, politica financiară „exprimă opțiunile privind metodele, mijloacele și instituțiile cu caracter financiar, antrenate în procurarea, alocarea și utilizarea resurselor bănești, inclusiv modalitățile de folosire a instrumentelor și tehnicilor financiare pentru influențarea activităților economico-sociale în sensul dorit”.

Deși domeniul său de manifestare îl reprezintă activitatea financiară, prin conținutul său repercutează asupra întregii activități a entităților de la care emană. Instrumentele și tehnicile de realizare a obiectivelor politicii financiare reprezintă, la rândul lor, componente ale acesteia, prin care se conturează modul concret de înfăptuire a fluxurilor bănești, în corespondență cu scopurile cărora le sunt subordonate activitățile financiare.

Conceptul de politică financiară este întâlnit în literatura de specialitate cu semnificații și sensuri diferite, ce decurg, în opinia noastră, din unghiurile diferite de abordare a conceptului de finanțe.

Se disting, astfel, opiniile unor economiști conform cărora politica financiară este abordată în sens restrictiv, ca politică a finanțelor publice. O asemenea viziune are la bază, atât semnificațiile (restrânse) ale politicii generale, ca apanaj al autorităților publice, cât și interpretarea restrictivă a conceptului de finanțe, numai prin prisma proceselor și relațiilor economice de repartiție în formă bănească a PIB.