Politici sociale și indicatori sociali

Capitolul 1. Politicile sociale

Politica socială definește setul de politici publice ce urmăresc realizarea protecției sociale și a bunăstării. Ca disciplină academică, politica socială este o arie multidisciplinară, ce folosește concepte și metode din economie, știința politică, sociologie, asistență socială, psihologie, management, filozofie și drept. Politica socială studiază fenomene ce transcend acțiunile și politicile guvernamentale: dincolo de serviciile sociale politica socială studiază o gamă largă de fenomene sociale și economice legate de bunăstarea la nivel individual, familial sau la nivelul colectivității. Astfel, ariile de interes în studiul politicii sociale cuprind:

- practici administrative și politici în domeniul serviciilor sociale, incluzând servicii medicale, asigurări sociale, educație, angajare și formare profesională, servicii comunitare, locuire;

- probleme sociale, incluzând criminalitate, handicap, șomaj, sănătate mintală, bătrânețe;

- discriminare și dezavantaje: rasă, etnie, gen, sărăcie și inegalitate economică.

Politicile sociale reprezintă un factor al dezvoltării societății. Analiza relației dintre politicile sociale și dezvoltarea societății este realizată pe bază de evidențe. Sunt luați în considerare indicatorii macroeconomici cum sunt Produsul Intern Brut (PIB) și Venitul Național Brut (VNB), ambii la prețurile curente (Pc) și la Paritatea Puterii de Cumpărare (PPC). De asemenea, se au în vedere cheltuielile sociale și impactul transferurilor sociale asupra veniturilor populației, a inegalității de venit și a riscului de sărăcie.

Demersul analitic se adresează țărilor membre ale Uniunii Europene, unde sunt întrunite condiții acceptabile de comparabilitate a indicatorilor avuți în vedere (pentru că diferențele dintre țări nu conduc la disparități), dar se fac unele trimiteri și la nivel mondial, pentru a urmări situațiile din UE și în context global. Datele utilizate au fost selectate din rapoarte al Băncii Mondiale, ale Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) și ale Institutului de Statistică a UE (Eurostat).

Rezultatele analizei evidențiază rolul politicilor sociale în dezvoltarea societății, prin intermediul beneficiilor furnizate în domenii precum: pensii, educație, sănătate, familie și copii, locuire.

Pentru abordarea relațiilor dintre politicile sociale și dezvoltarea societății se calculează câțiva indicatori considerați a fi cei mai relevanți pentru domeniile respective și obiectivul urmărit.

Dintre indicatorii stării economice includem în analiză, cu precădere, pe cel referitor la Venitul Național Brut (VNB). Acest indicator, calculat de Banca Mondială în raportările sale statistice, are capacitatea de a evidenția resursele materiale nou create disponibile într-o țară. La determinarea valorii VNB se pornește de la un indicator utilizat în mod tradițional, și anume Produsul Intern Brut (PIB), care reține valoarea adăugată obținută într-o țară, într-un interval de timp (un an), prin producerea de bunuri și servicii de către toți rezidenții, atât naționali, cât și străini. La rândul său, valoarea adăugată rezultă din deducerea consumului intermediar (materii prime, energie) din valoarea producției, precum și a eventualelor subvenții, adăugându-se taxele neincluse în preț. În continuare, pentru determinarea VNB, la valoarea PIB se adaugă sau se scade soldul ce rezultă din diferența dintre veniturile primare obținute de către rezidenții naționali în străinătate (salarii și veniturile din proprietate) și veniturile realizate în țară de către rezidenții străini. Astfel, dacă în activitatea economică dintr-o țară rezidenții străini câștigă o valoare egală cu cea a rezidenților proprii în străinătate VNB este egal cu PIB. Dacă, însă, primii câștigă mai mult, VNB este mai mic decât PIB și invers, VNB>PIB, în situația în care predomină aportul rezidenților proprii în străinătate.

Atât PIB, cât și VNB sunt determinați ca valori reale la prețuri curente (Pc) în moneda țării și în unele monede cu circulație internațională înaltă (SUA, Euro), prin intermediul cursului de schimb valutar. Este vorba despre PIB/locuitor și VNB/locuitor la Paritatea Puterii de Cumpărare (PPC) exprimată în SUA, indicatori determinați de către Banca Mondială, respectiv de PIB/locuitor la Puterea de Cumpărare Standard (PCS) de către Eurostat, prin raportare la media prețurilor din țările UE și exprimate în Euro.

Cât privește indicatorii politicilor sociale, vom utiliza un indicator de cheltuieli, respectiv proporția din PIB destinată cheltuielilor de protecție socială, precum și doi indicatori de impact: riscul de sărăcie, prin compararea veniturilor nete disponibile anterioare și după transferurile sociale, respectiv inegalitatea de venit, determinată ca raport între totalurile veniturilor populației din quantila 5 și cele din quantila 1, adică 20% veniturile cele mai mari, respectiv 20% veniturile cele mai mici.

Preocupările în UE pentru politicile sociale au cunoscut o intensificare după adoptarea Tratatului de la Maastricht (1992), iar în literatura de specialitate a început să se vorbească despre un model social european. Acesta este imaginat de către Leibfried (1993) fie ca o generalizare a modelului german, date fiind ponderea economiei germane și influența țării în cadrul UE, fie ca o construcție nouă. Deocamdată, însă, prin așa-zisul model social european se face, în fapt, trimitere la caracteristicile întâlnite în țările membre.

Respingerea politicilor sociale, bazate, în primul rând, pe asigurări sociale (boală, șomaj, bătrânețe) s-a referit nu atât la conținutul, cât la unele consecințe ale lor, constând în întărirea rolului statului în viața oamenilor, în detrimentul comunităților: locale, familiale, religioase. La rândul lor, susținătorii aduc în prim plan avantajele, deopotrivă pentru angajatori (o mai bună predictibilitate pe piața muncii) și pentru populație (ca urmare a socializării cheltuielilor legate de boală, șomaj, bătrânețe, dar și suport pentru grupuri vulnerabile).

După cel de-al Doilea Război Mondial s-a ajuns la un larg consens de acceptare a politicilor sociale substanțiale, ceea ce a condus la constituirea statului bunăstării în țările occidentale. Totodată, și în fostele țări socialiste s-au dezvoltat unele programe de politici sociale fie prin asigurări, fie prin acordarea de servicii sociale gratuite la locul de utilizare (educație, îngrijirea sănătății etc.). Criticile asupra sistemului de politici sociale s-au reluat însă. De această dată, trimiterile se fac la nivelul înalt de dezvoltare al societății și la schimbările care s-au produs, aducându-se mai ales în prim plan omul ca individualitate, cu drepturi și responsabilități specifice. Însă, toate acestea ar face neoperabile politicile sociale. Din aceste afirmații ar rezulta că politicile sociale extinse ar fi binevenite doar în situații de criză și nu mai sunt necesare în condițiile normale, cu atât mai puțin în societatea dezvoltată, schimbată radical în raport cu trecutul, iar fiecare persoană ar putea să adopte măsuri de siguranță pentru situații critice: prin economii, asigurări private etc.

Lucrurile nu stau însă așa. Pe de o parte, multe persoane nu au resursele necesare pentru a-și asuma astfel de responsabilități individuale. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere faptul că în domeniul social asigurările nu pot acoperi toate nevoile, iar acolo unde sunt, totuși, posibile, acestea nu au la bază un calcul actuarial propriu-zis. În fapt, asigurările private nu includ un venit de înlocuire, așa cum prevăd cele de natură socială, bazate pe solidaritate, ci mai degrabă o despăgubire pentru producerea evenimentului asigurat. Prin urmare, chiar dacă nevoia de politici sociale este mai evidentă în timpul crizelor prin care trece o anumită societate sau nivelul de dezvoltare al acesteia este redus, rolul lor ca factor de susținere a dezvoltării rămâne important în orice situație și ele și-au dovedit utilitatea în timp, dar, evident, că trebuie să se adopte măsuri în raport cu schimbările care se produc în societate. Așa de exemplu, încurajarea asigurărilor private, ca măsuri suplimentare de siguranță, se realizează chiar și în țări cu cele mai dezvoltate sisteme de politici sociale. Cât privește asigurările obligatorii administrate privat, introduse mai ales în foste țări socialiste, inclusiv în România, acestea nu au încă o viabilitate demonstrată, de altfel unele țări au și renunțat la ele pe parcurs.

Rezumând, putem spune că, într-adevăr, dincolo de contestații, în principal de natură ideologică și/sau politică, experiența de durată a unor țări susține faptul că politicile sociale sunt un factor de dezvoltare al societății. Este cazul acelor țări care au aplicat, în decursul timpului, un mix de politici sociale extinse, ceea ce a permis obținerea de rezultate dintre cele mai favorabile în domeniul dezvoltării societății, măsurate, la rândul lor, printr-o serie de indicatori socioeconomici, cum sunt: rate înalte de participare școlară pe toate ciclurile de învățământ și, prin urmare, un nivel înalt de pregătire a populației adulte, valori mari pentru: durata medie a vieții, speranța de viață sănătoasă, Produsul Național Brut (PIB) pe locuitor, mai nou Venitul Național Brut pe locuitor, numit și Produsul Național Brut (VNB/PNB); respectiv valori reduse ale sărăciei și inegalităților sociale, a deceselor premature etc., fiind nevoie de un set diversificat de indicatori economici și sociali pentru a exprima nivelul de dezvoltare al unei societăți.