Politicile fiscale în UE și pactul de stabilitate și creștere

I. Politica fiscală in Uniunea Europeană

Politica fiscală în esenţă înseamnă utilizarea cheltuielilor guvernamentale şi a instrumentelor fiscale pentru a influenţa cererea agregată. Politica fiscală reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin utilizarea pârghiei financiare (impozite, taxe, cheltuieli guvernamentale) pentru a stimula oferta agregată în vederea realizării principalelor obiective macroeconomice. Aplicarea unei politici fiscale determină efecte imediate asupra bugetului de stat. Creşterea cheltuielilor guvernamentale sau a plăţilor transferabile duc la creşterea deficitului bugetar, în timp ce creşterea ratei fiscalităţii până la o anumită limită contribuie la sporirea venitului şi la reducerea deficitului bugetar.

Obiectivul general al politicii fiscale, precum şi restul politicilor economice, este reprezentat de îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei şi atingerea echilibrului macroeconomic, în funcţie de conjuctura economică.

Pe plan economic, fiscalitatea poate crea stimulente pentru a influenţa agenţii economici să efectueze investiţii productive, poate încuraja un comportament înclinat spre muncă şi economisire sau poate susţine dezvoltarea anumitor domenii de activitate sectoriale sau zonale.

Pe plan social, obiectivele pot varia în funcţie de domeniile şi categoriile sociale considerate dezavantajate, prelevările fiscale putând fi utilizate pentru a susţine creşterea natalităţii (reducerea poverii fiscale pe familie în funcţie de numărul de copii aflaţi în întreţinere), pentru a încuraja tinerii să se orienteze spre achiziţia de locuinţe, pentru a sprijini instituţia căsătoriei, pentru a favoriza angajarea tinerilor absolvenţi, pentru a reduce consumul de produse nocive.

Deşi mai sus au fost punctate o serie de avantaje fiscale, intervenţia statului în economie ridică mai multe probleme:

• prin acordarea de reduceri, deduceri sau exonerări fiscale este distorsionat mecanismul pieţei;

• rata fiscalităţii ridicate reduce înclinaţia agenţilor economici către economisire şi investiţii, pe deoparte, pe de altă parte creşte înclinaţia acestora către evaziunea fiscală;

• sistemul de impozitare poate provoca probleme politice şi sociale dacă favorizează anumite categorii de persoane, şi/sau dezavantaja pe altele;

• în încercarea de reglare conjuncturală, amânările (de decizie, de execuţie şi impact) implementării măsurilor temporare conduc către efecte întarziate ale intrumentelor propuse spre folosire, care se adaugă întârzierilor obişnuite conjuncturii, astfel măsura adoptată poate deveni prociclică, deşi se dorea să fie una anticiclică.

Din aceste considerente proiectarea unei politici fiscale trebuie să se bazeze pe o analiză amplă a efectelor acestora asupra deficitului bugetar şi a datoriilor publice.

Uniunea Europeană reuneşte numeroase state membre cu politici naţionale şi sisteme fiscale proprii. Acestea sunt nevoite să-şi remodeleze sistemele fiscale naţionale pentru a permite adoptarea unor decizii comune.

Cel mai important obiectiv pe termen lung constă în eliminarea barierelor ce stau în calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor în cadrul Uniunii Europene. Din acest motiv, s-a urmărit eliminarea taxelor vamale şi a altor taxe de acest gen cu privire la importuri, exporturi şi tranzitul produselor pe teritoriul altui stat membru astfel încât să nu fie restricţionate relaţiile comerciale şi nu numai dintre statele membre Uniunii Europene.

Uniunea vamală pe care au constituit-o statele membre ale UE a presupus adoptarea unui Tarif Vamal Comun, un tarif ce se aplică tuturor bunurilor importate din state terţe. Un alt instrument al politicii vamale comune îl constituie Tariful Integrat al Comunităţilor Europene (TARIC) înfiinţat pentru a încorpora toate măsurile comerciale şi comunitare ce se aplică bunurilor importate şi exportate din Uniunea Europeana.

În 1994, toată legislaţia europeană a fost adunată în Codul Vamal Comunitar care are drept scop să asigure o interpretare comună, în toate statele membre ale Uniunii, a prevederilor vamale. Deşi în interiorul Uniunii Europene nu mai sunt graniţe, serviciul vamal rămâne în continuare foarte important, 20% din comerţul internaţional fiind procesat de vămile europene, aceasta însemnând mai mult de 2 miliarde de tone de mărfuri anual şi 100 de milioane de declaraţii vamale.

În domeniul fiscalităţii directe se urmăreşte:

- prevenirea şi eliminarea concurenţei neloiale în cadrul pieţei unice, alimentate de regimurile fiscale ale diferiţilor membrii comunitari;

- prevenirea şi eliminarea dublei impuneri;

- prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale;

- stoparea migrării bazelor de impozitare ca urmare a regimurilor fiscale mai permisive ale altor ţări membre ale Uniunii Europene.

- Fiscalitatea directă în statele membre ale Uniunii Europene

În perioada 1995-2002 ponderea impozitelor directe în totalul obligaţiilor fiscale varia între 31,5% şi 33,5% în cazul UE25 şi UE15 şi între 22,2% şi 29,1% în cazul noilor state membre.

În 2007 primul loc în cazul impozitelor directe în PIB a fost ocupat de Danemarca cu 29,8%, iar ultimul loc de Slovacia cu 6,1%. Faţă de anul 1995 cea mai semnificativă creştere a avut-o Ciprul, având un ecart de 5%. Tot în anul 2007 ponderea impozitelor directe în veniturile fiscale a fost redusă în cazul noilor state, în comparaţie cu celelalte state membre UE ( media UE: 32,3%).

Modificări importante în sensul creşterii au apărut în Letonia (creştere procentuală de 8,7%), Malta (8,2%), Franţa (7,8%), Slovenia (7,2%), iar în sensul diminuării în Polonia (6,7%), Estonia (6,3%), Slovacia (6%), Luxemburg (4,5%).