Problema modernă de dezvoltare a economiei României după primul război mondial

In perioada dintre cele doua razboaie mondiale , in Romania , curentele de dezvoltare politica, economica si sociala perceptibile deja cu un secol sau chiar cu mult mai inainte s-au maturizat.

A fost o epoca plina de vitalitate si creativitate in care romanii din toate straturile sociale au experimentat idei noi, de la filosofie la poezie si de la politica la marile afaceri. Dar a fost si o epoca de dispute si diviziuni, pentru ca romanii au fost obligati sa reorganizeze institutii infiintate cu mult timp inainte, sa reexamineze traditii respectate si sa se confrunte cu problemele unei societati burgheze in ascensiune, fenomen comun intregii Europe.

Viata economica a urmat tipare familiare. Agricultura a ramas ocupatia principala a majoritatii populatiei si a furnizat grosul exporturilor de care depindea situatia financiara a tarii. In acelasi timp, industria facea progrese substantiale marind constant contributia sa la venitul national. In ceea ce priveste structura sociala, ca si inainte de primul razboi mondial, taranimea forma majoritatea populatiei. Clasa muncitoare urbana a continuat sa creasca pe masura ce industria si comertul se extindeau si atrageau tot mai mult interesul oamenilor politici si planificatorilor din sfera sociala, insa clasa care si-a pus amprenta asupra perioadei interbelice a fost burghezia, ce s-a definit forta conducatoare atat in viata economica, cat si in cea politica.

In politica ,problema critica a fost supravietuirea si intarirea democratiei parlamentare confruntata cu provocari serioase din partea fortelor autoritarismului.

Rolul Romaniei in relatiile internationale si insasi securitatea ei depindeau in primul rand de scopurile si manevrele Marilor Puteri. Toate aceste aspecte ale politicii interne si externe au fost incluse intr-o ampla dezbatere nationala cu privire la caile de dezvoltare pe care Romania era de dorit sa le urmeze. Se punea problema daca Romania trebuia sa urmeze modelul occidental si astfel sa se alature rapid natiunilor europene moderne sau sa pastreze traditiile sale taranesti, agrare si ortodoxe si in felul acesta, sa ramana credincioasa sie insasi, sau daca exista o a treia cale care oferea romanilor posibiliatea de a pastra tot ce era mai bun in modul lor de viata traditional dandu-le posibilitatea de a participa la progresul general al Europei.

MAREA DEZBATERE

Intelectualii preocupati de cursul viitor de dezvoltare a tarii lor formau doua grupari largi, care pot fi desemnate sub numele de europenisti si traditionalisti.

Europenistii:

Tratau Romania ca parte componenta e Europei si insistau ca trebuia sa urmeze calea dezvoltarii economice si sociale batuta deja de Occidentul urbanizat si industrializat. Desi abordau problema dezvoltarii din perspective diferite, impartaseau o conceptie similara despre istoria moderna a Romaniei si locul ei in Europa.

Doua personalitati ies in evidenta: criticul literar E. Lovinescu si economistul si sociologul Stefan Zeletin.

Eugen Lovinescu (1881-1943)

Criticul literar cel mai influent din aceasta perioada a datat originile Romaniei moderne in prima jumatate a secolului al XIX-lea. In lucrarea sa in 3 volume: “Istoria civilizatiei romane moderne”(1924-1926) el trateaza inceputul contactelor intelectuale si culturale cu Europa Occidentala drept o lupta intre sistemele de gandire occidental si autohton. Primul dintre ele a triumfat, sustinea el pentru ca elitele din Principatele Romane considerau Europa ca fiind superioara Orientului; astfel aceste elite doreau sa umple golul ce separa de occident prin preluarea institutiilor,eticii si metodelor occidentale in concordanta cu ceea ce Lovinescu numea SINCRONISM.

In consecinta, cel inferior imita pe cel superior- popoarele subdezvoltate pe cele avansate, iar satul imita orasul. La inceput imitarea era completa, superficiala si lipsita de selectivitate, dar apoi pe masura maturizarii, ea se transforma in adaptarea a tot ceea ce se considera in mod constient ca fiind necesar si superior, o etapa, in conceptia lui Lovinescu, pe care Romania o atinsese in anii 1920. Dar, sincronismul nu insemna doar imitare, el era si integrare. Lovinescu era convins ca intreaga Europa devenea tot mai unita, ca urmare a dezvoltarii mijloacelor moderne de comunicatie, subliniind ca societatile cele mai diverse deveneau omogene mai repede ca oricand.