Probleme ale Ocupării și Șomajului în România

INTRODUCERE

În ansamblul factorilor de producţie, unul dintre cele mai importante elemente îl reprezintă omul, baza desfăşurării multor procese economice sau nu. De aceea, modul de concepere a organizării diverselor activităţi trebuie să aibă în vedere alături de alte considerente problema ocupării, a folosirii mâinii de lucru, ea constituind o dimensiune specifică a dezvoltării. Importanţa respectivei noţiuni poate fi motivată tocmai prin raportarea la termenul contrar (acela de neocupare), dat fiind că neutilizarea forţei de muncă înseamnă, nu atât un element în plus pentru raportări statistice, cât mai ales costuri sociale suplimentare.

Subocuparea este un fenomen care apare atunci când ocuparea unei persoane devine insuficientă în raport cu normele determinate sau cu alt reper posibil, ţinând seama de calificarea profesională (formare sau experienţă). Conform acestui punct de vedere, se disting două forme ale subocupării:

- una vizibilă, cuprinzând indivizii care muncesc – involuntar – mai puţin decât durata normală a lucrului în activitatea corespunzătoare şi care sunt în căutarea unei slujbe suplimentare;

- alta invizibilă – care sugerează, din start, un concept mult mai vag şi care desemnează situaţia persoanelor exercitând o activitate profesională în care calificarea lor nu e pe deplin utilizată (fapt dificil, însă, de comensurat).

Se vorbeşte – mai mult – despre necesitatea utilizării depline a forţei de muncă, ceea ce s-ar traduce prin posibilitatea ca, în orice moment, individul dornic să lucreze să-şi poată găsi o ocupaţie şi un post corespunzător pregătirii lui, convenabil, bine plătit ş.a., în ciuda oscilaţiilor şi dereglementărilor economico-sociale. Niciodată, însă, nu se va putea îndeplini acest deziderat: practica a dovedit, prin ceea ce reprezentăm fiecare – ca pioni distincţi într-o anumită ordine economică. Definim, aşadar, doar folosirea în condiţii normale a forţei de muncă, printr-o populaţie ocupată în proporţie de 95-98%; diferenţa de neocupare (2-5%) este cu neputinţă de anulat (căci între numărul persoanelor apte de a desfăşura o activitate – în mod potenţial – şi numărul efectiv al locurilor de muncă nu există, practic, egalitate).

Gradul de ocupare într-o economie şi, pornind de la el, nivelul subocupării şi cel al şomajului, toate ţin seama de multiple împrejurări dintre care menţionăm, în prezentul contex, doar câteva, mai importante:

- economia este determinată de un sistem propriu de organizare (pe care şi ea îl influenţează la rândul său), dispunând la un moment dat de un număr limitat de locuri de muncă. Supradimensionarea “pragului” respectiv nu e imposibilă, dar se va realiza cu un cost din ce în ce mai mare, având nevoie de justificări fundamentale.

- societatea a fost şi va rămâne, probabil, stratificată, de aici decurgând o chestiune controversată: eterogenitatea veniturilor, care influenţează negativ şi definitoriu gradul de ocupare.- piaţa muncii presupune anumite premise, care dacă nu sunt respectate, provoacă multiple disfuncţionalităţi: transparenţa în privinţa informaţiei (acces la lucru, diverse condiţii de angajare, oportunităţi ş.a.), raţionalitatea economică (în vederea maximizării utilităţii muncii), mobilitatea forţei de muncă.

- există, desigur şi factori care determină în mod direct (deşi nu totdeauna proporţional) mărimea şomajului: creşterea populaţiei, progresul tehnic, sistemul de învăţământ ş.a.

Din toate aceste considerente, datorită neputinţei de a folosi întregul fond disponibil de mână de lucru, operăm cu noţiunea de inutilizare sau cea de neutilizare a forţei de muncă. De aceea, îşi face simţită prezenţa fenomenul ocupării incomplete (subocupare), caracteristic situaţiilor în care oferta declarată depăşeşte cererea pe piaţa corespunzătoare. Avem de-a face, în asemenea cazuri, cu termenul şomaj.

CAPITOLUL I

OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL

1.1. Ocuparea resurselor de muncă

Dilemele vizând viitorul muncii şi ocuparea forţei de muncă se numără printre cele mai tensionate probleme cu care se confruntă lumea de astăzi. Munca şi ocuparea forţei de muncă, sau activităţile productive, într-un sens mai larg, au drept scop sporirea avuţiei naţiunilor şi crearea unei vieţi mai bune pentru toţi oamenii.

Nivelul, structurile şi eficienţa ocupării la un moment dat reflectă performanţele macroeconomice, capacitatea organismului economic de a valorifica şi valoriza resursele disponibile, inclusiv umane şi forţa sa concurenţial competitivă

Munca este considerată în majoritatea cazurilor, singura măsură a contribuţiei unui individ la activitatea productivă. Prin intermediul muncii se stabileşte în mod preponderent contactele sociale şi tot astfel, îşi găsesc şi îşi definesc indivizii locul în societate. De asemenea, orice formular oficial sau orice interviu legat de individ, conţine întotdeauna o întrebare referitoare la ocupaţia profesională şi care este în strânsă legătură cu personalitatea, capacităţile fizice şi intelectuale ale fiecăruia. Majoritatea relaţiilor sociale pe care le avem cu ceilalţi sunt puternic dependente de poziţia noastră în câmpul muncii. Cei mai mulţi oameni se identifică puternic cu locurile lor de muncă, parcurgând ani îndelungaţi de educaţie şi trecând frecvent printr-un riguros proces de selecţie în vederea obţinerii unui anumit loc de muncă. Un loc de muncă bine remunerat va duce la creşterea venitului şi de aici la creşterea nivelului de trai şi ocuparea unei poziţii sociale superioare.