Problemele Globale ale Omenirii și Perspectivele Istorice ale Sistemului Economic de Piață

INTRODUCERE

În epoca modernă, economiile diferitelor ţări au aşezat la baza dezvoltării lor două tipuri majore de proprietate, diametral opuse: proprietatea privată şi proprietatea socială socialistă. Acestea au dat naştere la două modele de dezvoltare: cel al economiei concurenţiale de piaţă, bazat pe dominaţia proprietăţii private, libertatea de acţiune şi iniţiativă a agenţilor economici şi cel al economiei planificate centralizat, bazat pe dominaţia proprietăţii publice, pe alegerea de către stat a căilor de alocare a resurselor, a strategiilor de dezvoltare.

Primul model şi-a demonstrat viabilitatea, cele mai dezvoltate ţări folosindu-l în continuare. Cel de al doilea model- existent şi în România până la revoluţia din decembrie 1989- s-a prăbuşit sub povara ineficienţei economice directe.

În prezent, România se află în procesul tranziţiei spre o nouă societate şi economie, bazată pe modelul economiei concurenţiale de piaţă şi care întruchipează trăsăturile civilizaţiei şi activităţii din ţările astăzi cele mai dezvoltate.

STAREA ECONOMIEI ROMÂNEŞTI LA ÎNCEPUTUL ANILOR '90

La începutul anilor '90 statul reprezenta, în România , singurul furnizor de bunuri şi servicii. Acesta era rezultatul faptului că proprietatea socialistă devenise autocuprinzătoare. Monopolul acesteia în toate ramurile economiei naţionale şi-a pus amprenta asupra funcţionării întregului sistem economic în ţara noastră.

Pe acestă bază s-a impus economia de comandă, conducerea unitară centralizată, prin intermediul- în principal- al planului unic al întregii activităţi economico-sociale, În aceste condiţii, activitatea agenţilor economici şi, în general, macroeconnomia îşi derula activitatea potrivit normelor şi reglementărilor stabilite de la centru, de sus în jos, în concordanţă cu indicatorii economico-financiari cuprinşi în planul naţional unic. Astfel, autonomia managerială a agenţilor economici era cvasiinexistentă. Piaţa ere considerată o componentă nesemnificativă a sistemului economic, având, în principal, rolul de spaţiu al desfăşurării actelor de vanzare-cumpărare a întreprinderilor şi de trecere în consumul populaţiei a bunurilor economice necesare.

Pârgiile economico-financiare-preţul, dobânda, creditul, salariile, impozitele şi taxele etc.- erau dirijate şi corelate centralizat, artificial prin planul naţional unic- ignorându-se cu nonşalanţă nivelul şi evoluţia lor, raportul real dintre cerere şi ofertă, cost şi preţ, salariu şi productivitate, cheltuieli şi efecte etc. atât pe piaţa internă, cât şi pe piaţa internaţională. Evident, în aceste condiţii, concurenţa încetase de mult să fie un regulator al pieţei, eficienţa şi rentabilitatea reflectând, în fapt, directivele prevăzute în planul naţional unic, fără nicio legătură cu realităţile interne şi internaţionale.

Pentru caracterizarea stadiului de dezvoltare economico-socială a României este esenţial să urmărim un ansamblu de indicatori macroeconomici care exprimă potenţialul şi nivelul economiei, structura acesteia, eficenţa factorilor de producşie şi gradul de competivitate internaţională, nivelul de trai al populaţiei.

În întreaga perioadă 1950-1989, creşterea economică a avut un caracter extensiv, cu deosebire după 1970, când se accentuează preponderenţa acţiunii factorilor cantitativi în susţinerea indicatorilor macroeconomiei. Deceniul 1970-1980 marchează cea mai puternică extindere a câmpului de producţie în întreaga economie, cu deosebire însă în industrie, unde extensivitatea dezvoltării este deosebit de puternică.

Principalii indicatori ai creşterii economice

Nr.crt Indicatori U:M. 1950 1970 1980 1989

În 1989, industria şi construcţiile deveniseră sectoarele preponderente ale structurii de ramură a producţiei naţionale.

Astfel, din volumul total al investiţiilor în perioada 1950-1989, industria a primit cea mai mare parte în timp ce agricultura a primit o parte redusă. În acest context, este deosebit de semnificativ faptul că, deşi în industrie investiţiile au crescut în 1989 faţă de 1950 de 37 ori, în timp ce în agricultură de 50 ori, totuşi volumul investiţional a fost net în favoarea industriei.

Pentru caracterizarea situaţiei economice a României, datele privitoare la potenţialul, nivelul şi structurile economiei naţionale trebuie completate cu aspectele referitoare la contradicţiile şi dezechilibrele existente în economia românescă.

CONTRADICŢII ŞI DEZECHILIBRE ECONOMICE

În aprecierea situaţiei generale a economiei româneşti trebuie plecat de la proprietate întrucât aceasta şi-a pus amprenta asupra rezultatelor, a eficienţei activităţii economice, atât la nivel microeconomic, cât şi –firesc- la nivel mezo şi macroeconomic. Evoluţia societăţii confirmă, iar teoria economică consacră adevărul potrivit căruia progresul omenirii nu poate fi asigurat decât prin concurenţa deschisă a agenţilor economici, bazată pe existenţa şi consacrarea sacră şi inviolabilă a proprietăţii private, pe predominanţa acesteia.