Procesul de Extindere al Uniunii Europene

Introducere

În 1951 la Paris, Belgia, Republica Federală Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda au creat Comunitatea Europeană a oţelului şi Cărbunelui (CECO) - viitoarea Uniune Europeană, prima grupare economică cu caracter supranaţional din lume care avea drept scop controlarea producţiei de oţel şi cărbune a ţărilor membre. Organismul era condus de un parlament, un consiliu de miniştri şi o curte de justiţie.

În 1956 la Veneţia „cei şase” au adoptat declaraţia privind crearea unei pieţe comune.

În 1957 la Roma s-au semnat două noi tratate:

- Tratatul cu privire la Comunitatea Europeană în Energie Atomică „EURATOM”;

- Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Europene (CEE).

În 1992 la Maastricht s-a scris „constituţia Uniunii Europene”; prin Tratatul de la Maastricht, Comunitatea Economică Europeană s-a transformat în Uniunea Europeană. Tratatul a intrat în vigoare în 1993 deoarece procesul de rectificare a întâmpinat multe dificultăţi, sursa neîncrederii opiniei publice a fost că tratatul s-a semnat cu uşile închise fără ca cetăţenii să fie informaţi asupra perspectivelor.

În 1997, prin tratatul de la Amsterdam s-a revizuit ce s-a scris la Maastricht, ca urmare a unor revoluţii şi cauze interne din cadrul uniunii care dispuneau de un nou cadru comun. Fenomenele care au adâncit procesele de integrare şi de aderare a ţărilor din Europa centrală şi de est sunt:

- Schimbări rapide în cadrul economic şi politic internaţional;

- Globalizarea econpmiei şi repercusiunile asupra economiei comunitare;

- Necesitatea creşterii competitivităţii paralel cu necesitatea creării de noi locuri de muncă în UE;

- Creşterea intensităţii terorismului, a criminalităţii organizate şi a traficului de droguri;

- Presiunea exercitată de fenomenul imigraţiei ilegale;

- Dezechilibre ecologice;

- Procesul de extindere al Uniunii Europene, fenomen necesar şi inedit dar şi o mare necunoscută.

Tratatul de la Nisa discută pe lângă problemele de la Amsterdam, o nouă problemă şi anume „Protocolul asupra extinderii uniunii” adică crearea cadrului instituţional comunitar care permite primirea a doisprezece noi membri. Nici aici, ca şi în celelalte tratate nu i se oferă cetăţeanului european transparenţă şi accesibilitate, ci dimpotrivă accentuează opacitatea mecanismelor şi procedurilor care asigură funcţionarea uniunii. Germania devine cel mai influent stat din comunitate.

La 13 decembrie 2007, la Lisabona, şefii de stat şi de guvern ai celor 27 de state membre au semnat noul tratat. Acesta va pune la dispoziţia Uniunii Europene instituţii moderne şi metode de lucru optimizate pentru a face faţă, în mod eficient, provocărilor lumii contemporane. Într-o lume în evoluţie rapidă, europenii aşteaptă de la UE abordarea unor probleme precum globalizarea, schimbările climatice şi demografice, securitatea şi energia. Tratatul de la Lisabona va consolida democraţia în Uniunea Europeană, precum şi capacitatea acesteia de a promova, zi de zi, interesele cetăţenilor săi.

Procesul de extindere

Extinderea este una dintre cele mai importante instrumente de politică ale Uniunii Europene, întrucât, aşa cum evenimentele recente ne-au demonstrat, unul dintre principalele motive care au stat la baza transformării statelor Europei centrale şi de est în state moderne şi cu democraţii funcţionale a fost tocmai dorinţa de a adera la Uniune. Extinderea Uniunii Eropene este un proces gestionat atent care ajută ţările implicate să se dezvolte, promovează pacea, stabilitatea, prosperitatea, democraţia, drepturile omului, primatul statului de drept şi economia de piaţă pe tot teritoriul european.

În 1993, la Consiliul European de la Copenhaga, Uniunea a convenit că statele asociate care doresc să devină state membre ale Uniunii Europene trebuie să îndeplinească unele condiţii, numite ulterior „Criteriile de la Copenhaga”, şi anume:

Stabilitatea instituţiile ce garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului şi protecţia minorităţilor. Acest criteriu a fost desfăşurat mai târziu în Tratatul de la Amsterdam, declarându-se că „Uniunea este fondată în baza condiţiilor de libertate, democraţie, respectarea drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale, supremaţiei legii, principii care sunt comune pentru toate statele membre” (art.6). Orice stat european care respectă aceste principii poate deveni membru al Uniunii;

Existenţa unor economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a a face faţă presunii concurenţiale şi forţelor pieţei din Uniunea Europeană. Ca şi criteriu de aderare, o economie funcţională înseamnă o economie care asigură printr-o creştere de durată, reducerea decalajelor de productivitate şi a celor cu standardul de viaţă în spaţiul Europei. Economiile de piaţă funţionale se evaluează după următoarele criterii:

- Echilibrul dintre cerere şi ofertă se stabileţte prin interacţiunea liberă a forţelor pieţei;

- Nu există bariere de nici o latură la înfiinţarea, desfiinţarea, lichidarea sau falimentul unei firme;

- Sistemul juridic include reglementarea dreptului de propriatate privată;

- Existenţa unui sistem bancar bine dezvoltat care canalizează economiile către investiţii productive;

- Existenţa unei stabilităţi macroeconomice care înseamna stabilitatea preţurilor;

- Existenţa unui larg consens la nivelul societăţii în legătură cu probleme esenţiale ale politici economice;