Procesul de Extindere al Uniunii Europene

I. Despre Uniunea Europeană

Uniunea Europeană, înfiinţată oficial la 1 noiembrie 1993, este o organizaţie a ţărilor europene dedicată creşterii integrării economice şi întărirea cooperării între state. Uniunea Europeana are sediul în Bruxelles, Belgia.

Uniunea Europeană se distinge faţă de alte organizaţii internaţionale prin modelul său de integrare care se situează dincolo de cooperarea tradiţională între state: statele membre ale Uniunii au transferat o parte din prerogativele lor la nivel comunitar. Astfel, pe lângă puterile naţionale, regionale şi locale, există şi o putere europeană, având la bază instituţii democratice şi independente, mandatate să intervină în domeniile în care acţiunea comună este considerată mai eficientă decât acţiune separată a Statelor Membre: Piaţa unică pentru circulaţia persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, agricultura, moneda unică, coeziune economică şi socială, protecţia mediului, cercetarea, etc.

În anul 1985 a fost semnat Actul Unic European, care a instituţionalizat Consiliul European, organism de desfăşurare a dialogului la cel mai înalt nivel al liderilor europeni, cu scopul definirii liniilor principale ale politicii Uniunii Europene.

Dupa 1990, Consiliul European a pus în discuţie posibilitatea extinderii Uniunii Europene prin cooptarea de noi membri dintre ţările foste comuniste. Însă UE era îngrijorată de stabilitatea instituţiilor europene în aceste ţări şi tranziţia lor la economia de piaţă. Ţările din Europa de Est aveau economiile mult mai puţin dezvoltate decât cele din Europa de Vest, care fac intrarea lor în UE dificilă. Extinderea ar necesita o reevaluare a programelor UE. Statele mai bogate se temeau că vor fi nevoite să bage mai mulţi bani în fondurile UE în timp ce ţările mai sărace se temeau că partea lor din fondurile alocate de UE pentru agricultură şi dezvoltare regională ar fi puternic afectate.

Iniţiativa extinderii Uniunii Europene s-a materializat la Consiliul European de la Copenhaga din 1993, când a fost discutată şi analizată în mod oficial această posibilitate. S-a decis ca Uniunea Europeană poate să primească noi membri din ţările ce au facut parte din fostul bloc comunist după ce, în prealabil, acestea vor fi îndeplinit condiţiile politice şi economice cerute de Uniunea Europeana care prevăd instaurarea unei zone de comerţ liber şi modalităţile instituţionalizate de dialog între guvernele ţărilor asociate şi instituţiile comunitare, precum şi domeniile care fac obiectul noilor relaţii între cele doua părţi.

Valul de aderare din 2004 a fost cel mai mare din toată istoria Uniunii Europene. Din cauza numărului mare de state, precum şi din cauza nivelului mai scăzut de dezvoltare din noile state membre, au existat temeri din partea celor 15 state deja membre UE că vor trebui să facă faţă unui influx major de emigrări şi de forţă de muncă ieftină. Pe de alta parte, noile state membre se temeau de preluări masive ale companiilor naţionale de către companii europene. Multe din aceste temeri, de o parte şi de alta, s-au dovedit a fi nefondate.

Ca urmare, Uniunea Europeana a decis în vara anului 2006 ca orice viitoare extindere să ia în considerare capacitatea Uniunii de a face faţă aderării de noi membri, fără ca aceasta să constituie o preconditie pentru obţinerea calităţii de membru UE.

De la înfiinţarea sa, Uniunea Europeana şi-a extins nu numai dimensiunea, prin aderarea de noi state membre, ci si domeniile în care a dezvoltat o politică comună europeană: cercetare şi inovare; siguranţă alimentară; pescuit; politică fiscală; cultură; politică industrială; piaţă internă; audiovizual şi media; educaţie; formare profesională şi tineret; politică vamală.

Extinderea Uniunii Europene la 27 de ţări, prefigurată încă din anii 90, nu are precedent în privinţa numărului de ţări şi nici a schimbărilor pe care le implică. Extinderea Uniunii Europene reprezintă o provocare atât pentru ţările membre UE, cât şi pentru ţările candidate.

Evoluţia relaţiilor UE cu ţările estice şi central europene (TECE) consacră o importanţă din ce în ce mai mare criteriilor politice în raport cu alte criterii cerute, ca şi certitudinea declarată în priviţa unei rapide restabiliri a democraţiei la Est. Criteriile politice, condiţie esenţială a adeziunii TECE la UE sunt formulate cu ocazia Consiliului European de la Copenhaga, 1993, stabilind drept condiţii existenţa instituţiilor stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, protecţia drepturilor omului, respectul drepturilor minorităţilor.

Decizia de extindere a Uniunii Europene este în final una politică. Prin înglobarea noilor state ea va putea să controleze Marea Neagră cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele precum şi Marea Baltică, deci va deţine principalele rute comerciale din zonă, extinzându-şi zona de influenţă

UE are douã obiective strategice de bazã în ceea ce priveşte extinderea spre Est. Primul obiectiv este crearea unei Europe care sã garanteze pacea şi stabilitatea prin garantarea democraţiei, aplicarea legilor, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor. Al doilea obiectiv îl reprezintă crearea unei pieţe deschise şi competitive. Acest obiectiv dã posibilitatea ţãrilor din Europa Centralã şi de Est, care încă suferă de pe urma moştenirii comuniste, sã găsească şi sã ofere popoarelor lor cel puţin oportunităţi pentru un trai decent.

II. Condiţiile de aderare

(a) Condiţii legale

Integrarea europeană a fost dintotdeauna un proces politic şi economic deschis tuturor ţărilor europene pregătite să adere la tratatele fondatoare şi să preia în întregime legislaţia UE. În conformitate cu articolul 237 din Tratatul de la Roma, „ orice stat european poate solicita să devină membru al Comunităţii ”.