Procesul de Extindere al Uniunii Europene Motivații și Limite

INTRODUCERE

Uniunea Europeană este o organizaţie a ţărilor europene dedicată creşterii integrării economice şi întărirea cooperării între state.

UE reprezintă un experiment reuşit în ceea ce priveşte rezolvarea paşnică a conflictelor, un aspect, pe care tânăra generaţie pare să-l fi pierdut din vedere. De aceea, trebuie amintit faptul că statele care la această oră se află într-o intensivă relaţie de cooperare, înfiinţând instituţii comune şi aflându-se în posesia unei monede comune, erau cu doar 60 de ani mai înainte duşmani înverşunaţi şi inamici de război! Acest lucru mai înseamnă şi că preocupările noastre cu acest proces de surmontare a stării de război şi de accelerare a cooperării ne pot furniza indicii valoroase pentru estimarea condiţiilor ce stau la baza unei colaborări paşnice.

Lucrarea “Procesul de extindere al Uniunii Europene. Motivaţii şi limite” pleacă de la iniţierea unei Uniuni Europene din 1957 ajungând până în ziua de astăzi incluzând 27 de state în 2009.

Lucrarea are o structură densă, în cele patru capitole putem întâlni istoria extinderii uniunii atât pe plan geografic, economic şi politic cât şi motivele extinderii uniunii, cum ar fi obiectivele principale, şi avantajele respectiv dezavantajele aderării statelor membre cât şi posibila lărgire a uniunii în anii ce urmează.

Prezentarea integrării statelor din Europa, care reprezintă o necesitate atât pe plan economic cât şi pe plan politic a statelor Uniunii Europene care în final să constituie un avantaj pentru fiecare stat în parte.

”Şi care este condiţia la care a fost redusă Europa- dincolo de o suprafaţă întinsă, o vastă masă de fiinţe umane chinuite, uitânde-se la ruinele oraşelor sau ale caselor şi scuturând orizontul întunecat la apropierea unui nou pericol Aceasta este tot ce au obţinut europenii sfâşiindu-se unul pe celălalt.

Chiar şi aşa există un remediu Recrearea Familiei Europene

Trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei.”

Winston Churchill (Zürich, 19 septembrie 1949)

Capitolul 1: UNIUNEA EUROPEANĂ

În mod firesc, primul capitol este dedicat în principal prezentării evenimentelor care au contribuit la construcţia proiectului european numit astăzi Uniunea Europeană

Încercări de unificare ale naţiunilor Europei, care să preceadă statele moderne, au fost numeroase de-a lungul istoriei continentului, începând imediat cu prăbuşirea Imperiului Roman. Varietatea deosebită a limbilor şi culturilor europene, la care s-a adăugat interesul local a numeroşi lideri, principi şi monarhi a făcut ca indiferent cum aceaste uniri s-ar fi făcut, evident cel mai adesea prin cuceriri militare, acestea să fie sortite eşecului, mai devreme, sau mai târziu.

Deşi a apărut recent pe scena internaţională, UE continuă defapt cooperarea la nivel european iniţiată prin crearea, în anii ‘50, a trei organizaţii internaţionale: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Din punct de vedere economic Uniunea Europeană a devenit în ultimii ani cea mai mare piaţa unică din lume şi cel mai important actor comercial din lume. Aşa de pildă, UE este, în prezent, cel mai mare importator de servicii şi principala piaţă pentru aproape 70% din statele lumii. Fondată pe principiul libertăţii, democraţiei, drepturilor omului, libertăţilor fundamentale şi statului de drept, precum şi respectând identitatea naţională a statelor membre, Uniunea Europeană îşi propune să ofere cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie fără frontiere interne, unde să funcţioneze o piaţă liberă care să permită în acelaşi timp un grad ridicat de protecţie socială şi a mediului înconjurător.

Standardele impuse de UE au avut efecte nu doar în interiorul Uniunii, ci şi asupra altor state, care ulterior au aderat la Uniune sau sunt în curs de aderare, cele mai importante rezultate pe termen mediu şi lung fiind creşterea economică şi a calităţii vieţii.

1.1 Istoria formării Uniunii Europene

Ideea unificării europene apare pentru prima dată cu aproape două milenii în urmă, în Roma Antică. Roma a impus Europei o unitate politică numai că şi Imperiul Roman s-a realizat prin forţă, legiunile romane mărşăluiau de la Marea Neagră până în Anglia şi din Carpaţi până în Munţii Pirinei.

Mai târziu, regele francilor, Carol cel Mare, considerat primul mare unificator european, a întemeiat un imperiu care cuprindea teritoriul celor şase membri fondatori ai Pieţei Comune: Franţa, Germania, Italia, Austria, şi o parte din Polonia.

În secolul al XIV-lea, avocatul Pierre Dubois i-a propus regelui Franţei, Filip cel Frumos, crearea unei Republici Creştine în Europa, prin apropierea statelor europene şi a domnitorilor creştini, care să aibă ca şef pe Papă pentru „recucerirea pământului sfânt”. Această Republică urma să fie condusă de un Consiliu format din experţi şi înţelepţi.

În anul 1645, Maximilieu de Bèthune, ministru al regelui Henric al IV-lea, propune un plan politic de organizare a Europei pe baze federaliste având în componenţă 14 state europene. Principele federaţiei nu ar putea fi ales de două ori consecutiv şi nici din aceiaşi familie. Adunarea electivă trebuia să cuprindă 66 membri reînnoiţi din trei ani. Trebuiau înfiinţate 6 consilii regionale numite tribunale de arbitraj. Acest plan politic conţinea „primele idei metodologice de realizare a unificării europene”.

În anul 1814, Saint Simion împreună cu un colaborator al său au elaborat un nou proiect de unificare europeană intitulat „Reorganizarea societăţii europene sau despre necesitatea şi mijloacele de a aduna popoarele Europei într-un singur corp politic, consemnând fiecăruia independenţa sa naţională”. Acest proiect promova ideea realizării unui parlament al tuturor statelor europene şi crearea unui nou tip de guvernare europeană pe baze federative.

Mai târziu, revoluţionarii paşoptişti au lansat pentru prima dată sintagma „Statele Unite ale Europei”, iar Victor Hugo a propus unirea statelor europene pe baza votului universal.