Procesul de integrare în Europa - Uniunea Europeană

“Va veni o zi în care voi, francezi, ruşi, italieni, germani, voi toate naţiunile continentului, fără să vă pierdeţi calităţile distincte şi glorioasa voastră individualitate, veţi fonda o unitate superioară şi veţi construi fraternitatea europeană.”

Victor Hugo, 1849

Ideea unei Europe unite a pornit ca un vis în mintea unor oameni de cultură sau politici ca Victor Hugo sau Napoleon. De la vis la realitate au trebuit să treacă mai multe decenii şi războaie în care statele ce trebuiau să construiască „Statele Unite ale Europei” s-au confruntat pe viaţă şi pe moarte.

Unitatea europeană este un concept obsesiv utilizat în prezent în mass-media, mediul universitar, politic românesc şi european în general. Ideea de unitate europeană nu este însă ceva nou, o creaţie a noii gândiri europene, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului. La începuturi ea a fost abordată din perspectiva găsirii unei soluţii pentru evitarea conflictelor dintre statele batrânului continent şi prin consecinţă pentru o viaţă mai bună a populaţiei. Platon a fost primul gânditor care a susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii.

Uniunea Europeană este unică printre instituţiile de nivel mondial. Nefiind nici o simplă organizaţie interguvernamentală, nici o instituţie supranaţională, Uniunea Europeană reprezintă un set complex de organisme internaţionale şi transnaţionale aliate pentru scopul de a uni Europa. În această sarcină a avut un succes remarcabil prin aducerea păcii pe un continent grav afectat de cele două războaie mondiale şi profund împărţit de Războiul Rece. Uniunea Europeană a fost la început un experiment pentru a ajuta la reconstrucţia economică a continentului, dar succesul său i-a permis să crească până în punctul în care a depăşit Statele Unite ca cea mai mare economie de pe planetă. Nu întotdeauna însă Uniunea Europeană este amintită pentru faptul că a adus pacea şi prosperitatea continentului ci adesea este ţinta euroscepticilor şi frustrărilor europhililor.

Tratatul de la Paris din anul 1951 care a instituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), precum şi tratatele ulterioare care au condus la crearea şi elaborarea Uniunii Europene au fost tratate internaţionale convenite între guvernele statelor membri. Astfel, UE are elementul inter-statal care îi permite compararea cu celelalte organizaţii internaţionale.O organizaţie internaţională este definită ca fiind “o structură formală şi continuă stabilită de comun acord între două sau mai multe state cu scopul de a urmări interesul comun al membrilor”. Uniunea Europeană îndeplineşte aceste criterii. La prima vedere, UE pare a fi o organizaţie internaţională standard, respectiv o asociere voluntară de state, în care cele mai multe decizii sunt rezultatul negocierilor dintre liderii statelor membre, cu puteri reduse în a impune aplicarea reglementărilor; majoritatea membrilor instituţiilor comunitare nu sunt direct aleşi, ci sunt numiţi sau aparţin unui organism din oficiu (ca de exemplu, membrii Consiliului de Miniştri ai UE sunt miniştrii ai guvernelor naţionale). La o analiză mai atentă însă, aceasta pare a fi mai mult decât o organizaţie pentru că instituţiile sale au capacitatea de a emite decizii cu putere de lege şi de a concepe politici obligatorii pentru statele membre, membrii săi nu sunt egali ca putere, cele mai multe decizii luându-se folosind un sistem de vot ponderat, în funcţie de mărimea populaţiei iar în anumite domenii (cel comercial), UE are autoritatea de a negocia în numele celor 27 de membri.

În funcţie de gradul în care autoritatea este divizată între statele participante se pot distinge mai multe grade / niveluri de cooperare. În cazul UE s-au vehiculat două opinii dominante, federalismul şi confederalismul. O federaţie reprezintă o uniune de state care au transferat o mare parte din suveranitatea lor unei noi entităţi, supraordonată acestora, numită guvern. Confederaţia reprezintă o simplă asociere de state, pe baza unui tratat, pentru realizarea în comun a unui obiectiv, de obicei apărarea; confederaţia e situată la jumătatea drumului între superstat şi alianţă.

Diferenţele dintre federaţie şi confederaţie se observă mai bine în următorul tabel:

Deşi nu este o federaţie, unii observatori academici ajung la concluzia că Uniunea Europeană dispune de unele caracteristici ale acesteia. Totuşi, guvernul său central este mult mai slab decât cel al multor federaţii. Fiecare dintre statele UE este suveran spre deosebire de statele unui sistem federal. UE are o responsabilitate pentru domenii importante, cum ar fi comerţul, agricultura, pescuitul. Cu toate acestea, statele membre ale UE îşi rezervă dreptul de a acţiona independent în ceea ce priveşte politica externă şi de apărare, precum şi în domenii precum cel al justiţiei şi al impozitării. În consecinţă, pentru a evita atât utilizarea termenului de federaţie, cât şi de confederaţie, în ultima perioadă se utilizează tot mai mult cel de „uniune supranaţională”, cu atribute care-l plasează între primele două.

Uniunea Europeană poate fi considerată o entitate politică, socială şi economică, dezvoltată în Europa, ce este compusă din 27 de state. Uniunea Europeană este fără indoială una dintre cele mai mari creaţii istorice pe care se întemeiază construcţia europeană începută în secolul trecut şi consolidată încă în prezent. Fondată pe valori pozitive precum menţinerea păcii, progresul economic şi social, respectul faţă de fiinţa umană, primaritatea dreptului faţă de forţă, acest proces continuă si astăzi, la mai bine de 50 de ani, cunoscând perioade de criză dar în acelaşi timp realizări importante şi de mare succes.

1. Procesul de integrare economică

A. Intregrarea economică

Procesul de integrare a ţărilor membre ale Uniunii Europene reprezintă un exemplu de integrare totală prin care diferitele economii naţionale urmăresc să formeze o nouă entitate economico-socială mai vastă, echilibrată, substituind progresiv elementele componente.

Integrarea economică reprezintă realizarea solidarităţii economice prin formarea unei reţele complexe de legături interdependente între agenţii economici ai ţărilor participante.

Privită ca proces evolutiv, integrarea economiilor, începând cu punctul de declanşare, se va desfăşura etapizat, parcurgând cinci paşi importanţi: zona de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, uniunea economică şi uniunea monetară.