Procesul de recrutare al personalului

In prezent, în condiţiile economiei de piaţă actuale, când globalizarea şi interdependenţa economiilor statelor lumii au atins cote semnificative, factorul uman capată un nou înţeles, o importanţă şi o valoare tot mai crescută. Deşi dezvoltarea şi calificarea continuă a resurselor umane a luat amploare abia după anii 1950, s-au studiat şi pus în practică metode şi tehnici eficiente de obţinere şi păstrare a unui personal competent şi înalt calificat.

După cum aprecia Alvin Toffler în opera sa „Al Treilea Val”, au existat trei mari perioade de evoluţie de-a lungul istoriei omenirii. Primul Val a fost cel al civilizaţiei agricole şi a dominat pământul fără nici un rival timp de aproape zece milenii (cca. 8000 î.e.n. – 1650-1750 e.n.). Cel de – Al Doilea Val este cel al civilizaţiei industriale şi a prins viaţă o dată cu revoluţia industrială din Anglia, continuând până în prezent, impulsul industrializării făcându-se simţit încă.

După ce industrialismul şi-a atins punctul culminant în anii de după cel de-al doilea război mondial, un nou val, mai puţin cunoscut, dar mai puternic şi complex şi-a făcut apariţia. Acest Al Treilea Val, cel al informaţiei a pornit din America în jurul anului 1955, deceniul în care funcţionarii din servicii au depăşit numeric muncitorii. Din acest moment se poate vorbi despre Al Treilea Val, care până în prezent a atins cele mai multe state dezvolatate sau în curs de dezvoltare. Totuşi, nici unul dintre cele trei valuri ale dezvoltării societăţii umane nu este pe deplin consumat, ele coexistând în marea majoritate a ţărilor lumii, dar fiind reprezentate în proporţii diferite.

Trăsătura de bază, care dă consistenţă şi nuanţă acestor perioade este reprezentată de factorii de producţie, în ordinea apariţiei lor, în proporţii diferite, şi anume: natura, munca şi capitalul. Factorul de producţie care fac obiectul acestei lucrări şi este totodată şi cel mai controversat în literatura de specialitate este factorul muncă, sau după cum este numit în prezent, mai corect şi mai plastic, „resursele umane”.

Resursele umane reprezintă cel mai important activ al tuturor organizaţiilor care doresc să se menţină competitive. Pe lângă gestionarea eficientă a tuturor celorlalte resurse necesare desfăşurării activităţii acestora, reînnoirea, perfecţionarea şi actualizarea sistemelor de gestiune a resurselor umane este una dintre soluţiile pentru ieşirea din actualul impas economic, cu grave consecinţe la nivel mondial.

Punerea în valoare a resurselor umane şi antrenarea altora care să se adapteze mai bine şi mai uşor la mediul tehnologic şi informaţional actual este ţelul primordial al marilor organizaţii şi companii multinaţionale.

Managementul resurselor umane poate fi considerat ca fiind o parte sau un subsistem managerial în cadrul sistemului general de management al organizaţiei. O dată cu accentuarea rolului său, managementul resurselor umane s-a conturat ca un domeniu ştiinţific diferit, care oferă informaţiile necesare gestiunii resurselor umane şi a relaţiilor dintre acestea şi celelalte resurse ale organizaţiei.

Politica de resurse umane este cea care se ocupă de fiecare angajat in parte, îi orientează activitatea şi îi oferă materialele şi suportul de care are nevoie pentru desfăşurarea activităţii sale. Aceasta este formulată de conducerea organizaţiei şi este corelată cu strategia sa generală.

În orice organizaţie care există şi funcţionează în mediul economic actual managementul resurselor umane se bazează pe elemetele oferite de managementul previzional. Acesta constă în elaborarea unor politici şi metode care vizează asigurarea numărului optim de personal pentru realizarea obiectivelor propuse şi obţinerea beneficiilor dorite.

De asemenea, există mai mulţi factori interni şi externi organizaţiei care pot influenţa procesul de recrutare şi selecţie a personalului.

Factorii externi cei mai frecvent întâlniţi ţin de reglementările şi legile statale şi de condiţiile pieţei muncii.