Regimul Juridic al Contractului de Credit Bancar

CAPITOLUL I

CONSIDERENTE PRELIMINARII

I.1 Noţiunea creditului.

I.1.1 Istoric.

Noţiunea de credit vine de la latinescul “creditum”care înseamna împrumut şi reprezintă nu alceva decât acea relaţie între diferite persoane, grupuri sociale şi state, în rezultatul transmiterii unei sume de bani sau unui obiect, pe o anumită perioadă de timp cu condiţia întoarcerii, de regulă cu plata unei dobânzi.

Pe tot parcursul dezvoltării, societatea tindea spre atingerea celei mai înalte şi celei mai convenabile trepte de evoluţie a relaţiilor economice.

Dezvoltarea economiei şi a sistemului bancar este imposibilă fără existenţa unei normale circulaţii a banilor. Pe parcursul secolelor, în toate ţările se concepea şi se dezvolta sistemul creditului şi, în special, datorită acestui fapt, ţările acestea se dezvoltau mai intensiv.

a) Orientul antic.

Originea practicilor bancare se pierde în negura timpurilor.

În antichitate, templele erau nu numai locaşe de cult ci şi locuri de adăpostire a bogăţiilor. Împrumutând aceste bogăţii, preoţii obţineau atât recunoştinţă, cât şi un mic profit. În măsura în care aceste temple depozitau şi bunuri perisabile, cum sunt cerealele, singura modalitate de păstrare îndelungata era tocmai împrumutul de consumaţie. Avantajul era reciproc. Dovadă sunt tablele de contabilitate descoperite de arheologi în Mesopotamia, sub ruinele templului Uruc. Pe aceste table din argilă erau grevate pictograme reprezentând imaginea stilizată a obiectului pe care îl simbolizau. Depunătorului ofrandei i se elibera drept chitanţă tot o plăcuţă de argilă. Pe o altă cărămidă păstrată în templu se nota operaţiunea efectuată. În fiecare săptămână, plăcile de argilă erau clasate după natura ofrandei şi totalurile se înregistrau pe tablele care reprezintă prototipul registrului intrărilor şi la sfârşitul anului se întocmea o recapitulaţie pe o tabletă mai mare.

Pe de altă parte, proprietarii de terenuri şi negustorii îşi rotunjeau veniturile practicând împrumuturi cu dobandă. Codul Hammurabi prevedea ca toate contractele de împrumut trebuie să fie vizate de funcţionarii regali iar mai târziu Biblia, în cartea “Exodul” edicta porunca potrivit căreia conaţionalii erau scutiţi de dobândă.

b) Grecia antică.

Către sec. VI î.e.n. fiecare oraş comercial şi fiecare sanctuar începe să emită moneda proprie. Zarafii încep şi ei să împrumute şi pentru aceasta activitate cea mai mare atractie exercita Atena, oraş comercial unde legile lui Solon liberalizau dobânzile.

În acelaşi timp preoţii din Delos şi din alte temple făceau operaţiuni de bancă cu numerar sau cu bunuri, clientele fiind formată din tarani şi alti cetăţeni. Fenomenul împovorării cu datorii a populaţiei a generat critici la adresa bancherilor, laici sau preoţi. Aristotel în “Politica” contesta însuşi principiul dobânzii.

În scopul de a combate camata şi pentru a se sustrage influenţei exercitate de Atena şi Delos mai multe cetaţi greceşti au decis, începand cu sec. IV să constituie bănci publice administrate sau controlate de funcţionari.

c) Roma antică.

Fiind un popor mai degrabă de agricultori decât de comercianţi, romanii nu s-au lăsat atraşi de activităţi bancare, preferând să uzeze de forma de credit mutual fără dobândă. Cuceririle romane au stabilit contate între Roma şi popoarele mediteraneene şi au reînviat curente de schimburi economice care au pus probleme concrete cum sunt schimbul de monede, ridicarea şi transferal impozitelor, intreţinera armatelor de companie. Astfel au apărut bancherii privaţi şi băncile publice.