Regimul Juridic Domenial Aplicabil Fondului Funciar

CAPITOLUL I

DOMENIUL PUBLIC SI REGIMUL JURIDIC DOMENIAL

1. Noţiunea de domeniu public. Aspecte din dreptul comparat şi din

reglementări juridice.

Pentru a-şi îndeplini prerogativele de asigurare a funcţionării continue şi regulate a serviciilor publice, administraţia publică are nevoie de o serie de bunuri mobile şi imobile care fac parte din patrimoniul statului sau al colectivităţilor locale şi sunt supuse unui regim juridic derogator de la dreptul comun, alcătuind domeniul public.

Noţiunea de domeniu public a determinat de-a lungul timpului numeroase discuţii în rândul doctrinǎrilor, conturându-se diferite teorii atât în ceea ce priveşte conţinutul acesteia, cât şi în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil categoriilor de bunuri pe care le evocă această noţiune.

Doctrina administrativǎ face distincţii între noţiunile de proprietate publică şi privată, pe de o parte şi domeniul public, pe de altă parte. Pentru bunurile aparţinând domeniului public esenţial este caracterul predominant al regimului juridic de drept public, materializat prin normele dreptului administrativ, faţă de regimul juridic de drept privat.

Bunurile care formează domeniul public sunt diverse şi au fost incluse aici în funcţie de voinţa statalǎ sau de determinaţiuni istorice specifice diferitelor momente.

Astfel, domeniul public este format din terenuri, construcţii, cǎi de comunicaţie, elementele naturale ale solului şi subsolului, etc, cu condiţia ca acestea sǎ asigure realizarea interesului public.

Administrarea unor astfel de bunuri se realizeazǎ de cǎtre stat, caruia i se recunosc o serie de prerogative speciale, regula principalǎ fiind ,, precaritatea tuturor premiselor asupra domeniului public” În consecinţǎ, administraţia este obligatǎ sǎ intervinǎ în orice moment pentru asigurarea interesului public, ceea ce presupune puterea acesteia de a revoca oricând considerǎ necesar folosinţele private ale domeniului public.

Noţiunea de domeniu public are o determinare istorică, întrucât nu poate exista societate organizatǎ statal fǎrǎ reguli juridice privind utilizarea bunurilor domeniale.

O evoluţie în materie este marcatǎ de Revoluţia Franceză ( 1789 ) când s-a pus în discuţie distincţia dintre domeniul naţional şi domeniul coroanei. Codul domenial din 22 septembrie 1790, deşi nu se fǎcea distincţie între domeniul public şi domeniul privat al statului, totuşi se creeazǎ domeniul naţional, trecându-se asupra naţiunii toate proprietǎţile producǎtoare de venituri, alǎturi de cele afectate folosinţei tuturor.

Codul civil francez din 1804 nu dǎ o definiţie domeniului public şi nici nu face o enumerare exhaustivǎ a bunurilor domeniului public.

Singurul articol din Codul Civil francez care se referǎ la domenialitate este art. 539 potrivit cǎruia ,, toate bunurile vacante şi fǎrǎ stǎpân şi acelea ale persoanelor care mor fǎrǎ moştenitori sau a căror concesiune sunt abandonate aparţin naţiunii.

Ulterior, această formulare din art. 539 a fost modificatǎ, noul text fiind preluat şi de art. 477 din Codul Civil român, în sensul că aceste bunuri nu aparţin naţiunii, ci domeniului public.

În anul 1883, porfesorul Victor Proudhon în lucrarea sa,, Curs de drept francez”, pune bazele doctrinei contemporane a domeniului public, afirmând regimul juridic de drept administrativ aplicabil acestuia. În elaborarea tezei sale porneşte de la ideea ca bunurile aparţinând statului se clasificǎ în douǎ mari categorii:

- bunuri pe care statul nu le posedă decât ca pe o sursă de venituri şi care trebuie privite ca o proprietate particularǎ

- bunuri care servesc publicului fie direct, fie prin intermediul unui serviciu public, care trebuie protejate şi destinate utilitǎţii publice;

Preocupǎri privind teoria domeniului public se întâlnesc şi în doctrina germană care utilizeazǎ noţiunea de,,bunuri publice” şi face diferenţa dintre bunurile utilizate în comun ( pieţe şi cǎi de comunicaţie) şi bunuri care aparţin domeniului administrativ ( scoli, clǎdiri administrative).

Astfel, autorul german Otto Mayer defineşte domeniul public ca fiind,, proprietatea civilǎ transportatǎ în sfera dreptului public şi modificatǎ în consecinţǎ”.

Această proprietate a cărei gestiune şi administrare este guvernatǎ de dreptul public, este numitǎ proprietate publicǎ sau domeniu public( drumuri, pieţe, poduri, fluvii, porturile şi malurile mǎrii, cǎi ferate, cimitirele, bisericile ). Autorul susţine însǎ în mod greşit cǎ imobilele în care se gǎsesc diferite administraţii ( palatul justiţiei, localurile şcolilor, etc) pǎstreazǎ caracterul de proprietate de drept civil.