Regimuri vamale în Uniunea Europeană

Formarea Uniunii Europene

Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche şi a fost exprimată prin diverse idei. În secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua în care toate naţiunile continentului se vor uni într-o societate supremă şi vor forma o frăţie a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identităţii lor.

Europa a rămas însă profund divizată şi afectată în mod deosebit de cele două războaie mondiale, care au izbucnit pe acest continent. După primul război mondial, ideile şi preocupările pentru o Europă unită au fost frecvent evocate. Adunarea Societăţii Naţiunilor a adoptat, de exemplu, la 17 septembrie 1930, o rezoluţie care hotăra crearea comisiei de studiu pentru Uniunea Europeană. Iniţiativa a aparţinut ministrului de externe al Franţei, Aristide Briant, care a fost şi desemnat preşedinte al Comisiei. Obiectivul prevăzut era crearea unei organizaţii europene cu caracter politic şi economic. Datorită crizei internaţionale şi evoluţiei evenimentelor pe continent, ideea creării Uniunii Europene a intrat în impas şi apoi s-a renunţat la ea.

Procesul globalizării s-a manifestat mai ales după al doilea război mondial şi a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă mai ales după anii 80, odată cu globalizarea pieţelor financiare.

Statele naţionale operează la nivel internaţional pe diferite stadii de putere, concurând pentru o poziţie mai bună în comerţul internaţional, atragerea de investiţii străine, creşterea competitivităţii, toate acestea cu scopul maximizării bunăstării sociale. Astfel, statele nationale, pentru a-si face “o viata mai usoara” au considerat ca ar fi mai bine pentru ele daca s-ar uni in grupari regionale. Astfel aceasta cooperarea regională reprezintă o dimensiune semnificativă a diplomaţiei.

În acelaşi timp, experienţa de până acum demonstrează că o serie de probleme politice, economice, de securitate şi culturale pot fi mult mai bine abordate şi rezolvate într-un cadru relativ omogen, unde există o anumită coeziune şi o experienţă comună de dezvoltare. În acest sens, regiunile pot oferi cadrul propice pentru stabilirea unor mecanisme de cooperare, care contribuie la climatul de securitate internaţional.

După cel de-al doilea război mondial o mare parte a economiei europene era distrusă. Chiar şi în această situaţie ideile despre unitatea europeană au fost reluate. În 1946, Primul ministru de atunci al Marii Britanii, Winston Churchill a vorbit într-un discurs ţinut la Zurich, în Elveţia, despre necesitatea creării „statelor Unite ale Europei”.

În 1947 a fost lansat „Planul Marshall”, în scopul reconstrucţiei europene. Statele Unite ale Americii au oferit ajutorul lor pentru reconstrucţie tuturor ţărilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat, doar de ţările care urmau să constituie Europa Occidentală.

La sfârşitul deceniului ’40 a început să se contureze o nouă diviziune a Europei după criteriul politico-ideologic şi sistemul economico social, respectiv Europa Occidentală şi Europa de Est.

Primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene aparţin lui Jean Monnet, pe atunci şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franţa. El a propus ca producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei să fie administrată de un organism comun. Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, a mers mai departe şi a propus un plan, care i-a purtat ulterior şi numele, „Planul Schumann pentru crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Italia şi ţările Beneluxului au sprijinit acest plan şi în 1951 a fost semnat „Tratatul de la Paris” între Belgia, Franţa, Republica federală Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. CECO a luat fiinţă la 10 august 1952, iar Jean Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului.

Cele şase ţări membre ale CECO au făcut un pas important în direcţia unei uniuni economice generale şi a unei uniuni în domeniul utilizării paşnice a energiei nucleare în 1956 , când au căzut de acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian un adept frecvent al unităţii europene. Această înţelegere a dus la semnarea Tratatului de la Roma, la data de 25 martie 1957, de către cele şase ţări, care a pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi ale Comunităţii Europene ale Energiei Atomice (EURATOM). Astfel s-au născut cele trei Comunităţi Europene. La început, CECO, pe de o parte, CEE şi EURATOM, pe de altă parte, aveau instituţii proprii. În 1967, ele s-au unit funcţionând sub denumirea de Comunităţile Europene, sau Comunitatea Europeană, cu instituţii comune, unice. În mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitate Economică Europeană (CEE) şi adesea „cei 6”.