Relația dintre piață și stat

1. INTRODUCERE

Viaţa economică cunoaşte o multitudine de procese şi fenomene, de comportamente şi strategii ale agenţilor economici, de reacţii şi mecanisme ce se manifestă ca răspuns la dinamica variabilelor pieţei.

Mai mult decât atât, fiecare domeniu de activitate, şi astfel şi agenţii economici, se află sub incidenţa mai mare sau mai mică a unor instrumente de politică publică.

Cu alte cuvinte, pentru a face faţă exigenţelor economice, participanţii la viaţa economică trebuie să respecte nu numai legile pieţei şi concurenţei, dar şi cerinţele impuse prin intervenţia puterii publice în domeniul respectiv.

Piaţa funcţionează pe baza unor legi economice obiective, nescrise. Încălcarea lor de către agenţii economici, respectiv ignorarea legii cererii şi ofertei, a concurenţei atrage insuccese în activitatea economică.

Existenţa monopolurilor, manifestarea externalităţilor, valorificarea bunurilor publice în condiţiile unor informaţii imperfecte şi ale unor costuri ridicate de tranzacţii impun implicarea statului pe piaţã.

Rolul intervenţiei publice este de creştere a eficienţei economice sau de consolidare a principiilor de echitate, astfel încât activitatea economică să genereze efecte pozitive suplimentare.

Statul este prezent în viaţa economică în mai multe modalităţi. Nu există economie de piaţă în care sectorul public să nu se regăsească, mai mult sau mai puţin, direct sau indirect, între factorii care influenţează şi orientează agenţii economici, respectiv activitatea acestora. În general, sectorul public este legat de intervenţia statului în economie şi de activitatea guvernului.

2 EVOLUŢIA ROLULUI STATULUI

Apărut cu mii de ani în urmă, statul a îndeplinit alături de rolul său politic, un important rol economic.

Din antichitate până în prezent, de la susţinătorii teoriei „prea mult stat”, sau „prea puţin stat”, practic, n-au existat economişti care să nu-şi expună părerea despre rolul şi funcţiile statului, despre mijloacele şi limitele intervenţiei lui în activitatea economică.

Etapa preştiinţifică

Platon, Aristotel – promovau ideea amestecului statului în economie. „Statul trebuie să ţină sub control aviditatea (setea) de îmbogăţire, încasarea cametei, reglementând preţurile să asigure profit moderat”. Ambii au condamnat bogăţia excesivă a unora şi sărăcia altora. În scopul asigurării echităţii sociale, au justificat intervenţia statului în economie.

Mercantiliştii – în centrul doctrinei plasează problemele politicii economice a statului; justifică amestecul puternic al statului în economie pentru asigurarea balanţei comerciale active prin promovarea politicii protecţioniste.

Etapa constituirii ştiinţei economice

Fiziocraţii – promovează neamestecul statului în economie, ideea „ordinii naturale” şi concepţia „laisser-faire”.

Liberalismul clasic – susţine că economia de piaţă se autoreglează, asigurând echilibrul economic prin „mâna invizibilă” (reglarea preţurilor prin intermediul concurenţei), statul deţinând doar rolul de „paznic de noapte”, care asigură:

- apărarea proprietăţii private;

- apărarea concurenţei;

- menţinerea ordinii interne;

- apărarea naţională.

Etapa a III-a

Şcoala marxistă - consideră că economicul determină politicul şi nu invers. Realitatea a fost alta. Implicarea planificată a statului nu a restrâns treptat funcţiile statului, ci invers, a dus la un monopol absolut al acestuia.

Neoclasicii – considerau statul mai presus de interesele economice şi îi atribuiau un rol insignifiant în viaţa economică. Sistemul economiei de piaţă era considerat autoregulator (producătorul prin oferta sa crea cerere). Deci, nu pot avea loc crize economice. Statul se implică în domeniile unde piaţa este vulnerabilă (apărarea naţională, justiţia, iluminatul public). Ei au pus bazele sectorului economic public (pentru producerea bunurilor publice).

Şcoala instituţionalistă – justifică amestecul statului în economie în scopul evitării crizelor, şomajului, veniturilor nelegitime.

Etapa a IV-a

Şcoala keynesistă – completează mecanismul pieţei cu intervenţia statului în scopul corectării dezechilibrelor ciclice. Pentru asigurarea echilibrului dintre cererea globală şi oferta globală propune stimularea, cu ajutorul ratei dobânzii, a investiţiilor private şi promovarea investiţiilor publice.