Relații Financiar Monetare Internaționale

Cap. I Piaţa şi politica valutară

Caracteristicile şi funcţionarea pieţei valutare

Schimburile internaţionale de bunuri şi servicii şi deplasările de capitaluri între naţiuni presupun raportarea monedelor naţionale între ele. Relaţiile monetare generate de schimburile economice internaţionale, precum şi cele determinate de definirea unităţii monetare pe plan internaţional, formează piaţa monetară internaţională.

În cadrul acestei pieţe, un loc aparte revine pieţelor valutare, pe care se realizează comerţul cu valute, prin operaţiuni de vânzare-cumpărare precum şi devize (cambii, bilete la ordin şi cecuri), exprimate în valută străină.

Piaţa valutară internaţională concentrează cererea şi oferta de devize la nivel internaţional şi cuprinde totalitatea pieţelor valutare naţionale, în interdependenţa lor.

În urma operaţiunilor desfăşurate pe pieţele valutare (pieţe de schimb) sunt procurate mijloacele de plată internaţionale utilizate în relaţiile de schimb. În cazul în care exportatorii dintr-o ţară sunt plătiţi în moneda altei ţări, ei vor schimba în moneda naţională; importatorii vor achita contravaloarea bunurilor importate după ce, în prealabil, au schimbat moneda naţională cu moneda ţării exportatoare. Astfel, se nasc, paralel cu tranzacţiile cu bunuri tranzacţiile cu monede. Aceste schimburi se efectuează pe pieţe specializate, numite pieţe de schimb (pieţe valutare). Aceste pieţe permit confruntarea ofertelor şi cererilor de devize şi asigură determinarea cursurilor valutare.

Piaţa de schimb este considerată una dintre cele mai importante pieţe. Prin caracteristicile sale, se manifestă ca cea mai apropiată de piaţa perfectă, pe care informaţia circulă rapid şi operaţiunile sunt efectuate fără obstacole.

Spre deosebire de pieţele bursiere, care au o localizare precisă, în cazul pieţei de schimb nu poate fi vorba de o piaţa localizată. Astfel, confruntarea ofertei cu cererea de devize nu presupune întâlnirea lor fizică. Comunicarea se realizează prin instrumente moderne de transmisie (telefon, telefax), completate cu o reţea informatică specializată, care permite efectuarea şi înregistrarea rapidă a operaţiunilor. Prin aceasta, piaţa de schimb apare ca o piaţă „reţea” care transcede spaţiile economice naţionale.

Piaţa de schimb este o piaţă continuă. Ea funcţionează, practic, fără întrerupere, cursurile fiind cotate 24 de ore din 24 şi reflectă complet şi rapid orice informaţie disponibilă.

Este necesară distincţia între piaţa valutară internaţională, pe care circulă creanţe exprimate în diferite monede şi piaţa valutară naţională, pe care se vând şi se cumpără, contra monedei naţionale, valute liber convertibile. În majoritatea cazurilor, agenţii nebancari – întreprinderile şi particularii – nu au acces direct pe piaţa de schimb. Operaţiunile de schimb sunt efectuate de către bănci. În proporţie hotărâtoare, operaţiunile sunt realizate între bănci şi alţi întermediari financiari. Prin aceasta, piaţa de schimb rămâne în bună măsură o piaţă interbancară. Însă numai anumite bănci participă pe această piaţă; se spune despre acestea că sunt formatoare de curs (market makers). O mare parte a operaţiunilor este efectuată între intermediari (bănci, curtieri etc.) şi sunt de natură financiară. Rezultă că piaţa de schimb este, în primul rând, o piaţă de gros, faţă de piaţa de detail, care caracterizează tranzacţiile băncilor cu clienţii îndividuali.

Piaţa de schimb este o piaţă de risc, care permite agenţilor economici administrarea riscului de schimb cauzat de fluctuaţia cursurilor valutare.

Dualitatea pieţei de schimb

Schimburile comerciale nu explică decât o parte din activitatea totală a pieţei valutare. În proporţie tot mai mare, operaţiunile de schimb au ca obiect operaţiunile financiare şi mişcările internaţionale de capital. În perioada actuală, deplasările de capital, arbitrajele şi tehnicile moderne de gestiune a riscului de schimb deţin ponderea principală în activităţile desfăşurate pe piaţa valutară. Pieţele valutare naţionale se supun legislaţiei monetare şi financiare din fiecare ţară şi sunt supuse controlului băncilor centrale.

Pe pieţele de schimb se confruntă ofertele şi cererile de diverse monede. Este necesară examinarea provenienţei acestor cereri şi oferte de monedă locală şi monede străine. Astfel, pentru o anumită ţară, importatorii alimentează oferta de monedă naţională şi cererea de devize, în timp ce exportatorii realizează o cerere pentru moneda ţării considerate şi o ofertă de devize. Aşadar, cererea pentru monede străine provine de la importatorii locali (pentru a plăti achiziţiile externe), precum şi de la exportatori (când doresc să convertească în monedă naţională încasările valutare). Oferta de monede străine provine de la exportatorii locali şi de la importatorii externi. Însă cererea şi oferta de monedă nu se determină numai ca urmare a schimburilor de bunuri şi servicii. Ele rezultă, de asemenea, din schimbul de active monetare şi financiare. Pe plan internaţional, se constată tendinţa de devansare netă a volumului comerţului internaţional de cel al tranzacţiilor valutare; ca urmare, fiecare operaţiune comercială poate genera mai multe operaţiuni de schimb derivate.