Relațiile Economice Externe ale Uniunii Europene

Relaţiile economice externe ale Uniunii Europene

Politica comercială a Uniunii Europene nu putea fi decât una comună. Interesul şi grija manifestate de ţările semnatare ale Tratatului de la Roma sunt perfect justificate, pe de o parte prin importanţa extremă a acestui domeniu, iar, pe de altă parte, prin prisma obiectivelor mai largi ale grupării, acelea ale creării, în viitor, a unei uniuni economice europene. Crearea unei uniuni vamale între ţările membre, primul pas pentru relizarea acestor obiective, nu putea fi concepută şi nu putea genera efecte pozitive pentru statele participante decât printr-un comportament coerent şi mai ales uniform, la nivelul întregii grupări, în planul relaţiilor comerciale externe ale acestora. Tocmai de aceea, articolul 110 al Tratatului de la Roma statuează că “Politica comercială comunitară va trebui să ia în considerare efectele favorabile pe care le va genera înlăturarea taxelor vamale între statele membre asupra creşterii competitivităţii şi eficienţei agenţilor economici”.

Deşi acest articol lasă să se înţelegă că măsurile economice adoptate în scopul creării Pieţei Unice vor conduce şi la o politică comercială mai liberală, el este mai degrabă un pachet de bune intenţii, fără o aplicare concretă la scară comunitară. Sporirea competitivităţii actorilor economici comunitari reprezintă totuşi un obiectiv esenţial al politicii comerciale comunitare, fiind clar evidenţiat în acest Articol. Articolul 112 cuprinde prevederi legate de armonizarea schemelor naţionale de stimulare a exporturilor, astfel încât concurenţa dintre agenţii economici să nu fie distorsionată, conţinutul articolului având însă, ca şi cel anterior menţionat, mai degrabă un caracter informativ, decât imperativ. Fundamentele politicii comerciale comunitare se regăsesc în Tratatul de la Roma, articolul 113 fiind cel mai clar şi cuprinzător, şi cel care trasează elementele principale ale acestei politici, şi anume:

1. Politica comercială comună se bazează pe principii uniforme, îndeosebi în ceea ce priveşte modificările tarifare, aplicarea acordurilor tarifare şi comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare, precum şi măsurile de protecţie comercială;

2. Comisia Europeană, pentru punerea în aplicare a politicii comerciale comune, înaintează propuneri Consiliului;

3. Dacă acordurile cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale trebuie negociate, Comisia prezintă recomandări Consiliului, care autorizează deschiderea negocierilor necesare. Acestea sunt conduse de Comisie în consultare cu un comitet special desemnat de Consiliu, şi funcţionează conform directivelor Consiliului;

4. Pentru exercitarea competenţelor ce-i sunt atribuite prin acest articol, Consiliul trebuie să dispună de majoritatea calificată.

Motivaţiile economice care stau la baza politicii comerciale comune au fost subliniate de la început: utilizarea naţională, ne-coordonată, a instrumentelor politicii comerciale ar influenţa costurile şi condiţiile de producţie în interiorul pieţei comune, favorizând anumite activităţi în anumite ţări şi ar diminua deci impactul unei bune alocări a resurselor la nivelul UE. Motivaţia economică este dublată de una politică, şi anume “ necesitatea de a vorbi pe o singură voce în negocierile internaţionale, în special la GATT-OMC, unde rezultatele depind de raporturile de forţe dintre participanţi ”.

Obiectivul strategic fixat de liderii celor 15 state membre în perspectiva anului 2010, (în cadrul reuniunii extraordinare a Consiliului European din 23-24 martie 2000, de la Lisabona) este ca “Uniunea Europeană să devină cea mai competitivă şi mai dinamică economie bazată pe cunoaştere, capabilă de o ameliorare cantitativă şi calitativă a gradului de ocupare a forţei de muncă şi de o mai mare coeziune socială”. În acest scop, UE şi-a stabilit, în primul rând la insistenţele Franţei, favorizarea unei rate de creştere economică în jurul valorii de 3% anual.

Uniunea Europeană este, aşa cum se ştie, prima putere economică mondială, fapt vizibil prin dimensiunea impresionantă a exporturilor şi importurilor sale la nivel intra şi extracomunitar.

Dacă în 1989 exporturile Comunităţii Europene se ridicau la 413 miliarde ECU,

reprezentând 15% din exporturile mondiale (faţă de 12% pentru SUA şi 9,1% Japonia), iar în 1996 comerţul exterior al UE reprezenta 21% din comerţul mondial (excluzând comerţul intra-comunitar), la nivelul anului 1999 potenţialul de export al Uniunii Europene se ridica la 845 miliarde euro, cu o creştere de 4,7% faţă de anul precedent, iar în 2000 atingea 942 miliarde euro (cu 11,4% mai mult decât în 1999). La nivelul anului 2001, dezvoltarea comerţului exterior european este mai puţin evidentă. UE a cunoscut în 2001 o creştere de numai 1% a exporturilor sale, faţă de creşterea de 11,4% a acestora, înregistrată în 2000, cauza majoră fiind situaţia economică mondială în oarecare declin, şi mai ales evenimentele din SUA, care au diminuat exporturile europene faţă de principalul său partener comercial cu peste 3%. În acelaşi timp, importurile comunitare au scăzut cu patru procente, datorită scăderii accentuate înregistrate la importurile provenind din Statele Unite (cu 1%) şi Japonia (cu 12%), pe baza unei reduceri a cererii domestice şi a declinului importurilor de energie. Pentru anul 2001 exporturile de mărfuri au fost estimate la 975 miliarde euro, iar importurile la 1020 miliarde euro, ceea ce a redus deficitul său comercial la 45 miliarde euro în 2001, de la 91 miliarde în 2000.

Pentru anul 2002, potrivit “Raportului pe 2003 al Organizaţiei Mondiale a Comerţului”, exporturile extra-UE reprezentau 19,1% din totalul mondial, urmate de cele ale SUA, cu 14,1% şi cele japoneze, cu 8,5%. Comerţul exterior al Uniunii Europene a cunoscut o creştere semnificativă în ultimii ani, de aproape două ori mai rapidă decât creşterea PIB-ului comunitar (în perioada 1990-2002, volumul comerţului comunitar a crescut cu aproximativ 4% anual, în termeni reali, faţă de o creştere a PIB de 2% pe an). Ponderea schimburilor comerciale în PIB, la nivelul Uniunii Europene, este de 31%, comparativ cu 19% pentru Statele Unite şi 18% pentru Japonia.

Balanţa comercială extra-comunitară a Uniunii Europene prezintă, încă din 1994, un surplus modest, care se ridică la un nivel de aproximativ 0,5% din PIB (faţă de deficitul Statelor Unite, de 4,1% din PIB, sau de surplusul Japoniei, de 1,7% din PIB). Dintre partenerii săi comerciali, Japonia este cel care generează cel mai persistent deficit. Comerţul cu servicii (incluzând transporturile, turismul, serviciile de afaceri) ocupă în prezent o pondere de aproximativ 25% din totalul comerţului comunitar, pondere în continuă creştere.

În ciuda aspectelor care ilustrează importanţa comerţului extra-comunitar, ponderea comerţului intra-UE în totalul schimburilor comerciale ale Uniunii Europene continuă să fie majoritară, crescând de la 42% în 1961 la peste 60% în 2002, cu toate că cea mai mare creştere a fost înregistrată la începutul anilor 1990. Faptul că această evoluţie a fost însoţită de o creştererapidă a comerţului extra-comunitar demonstrează însă preponderenţa fenomenului de creare decomerţ asupra celui de deturnare de comerţ, excepţie făcând, desigur, sectorul agricol.Dacă ne referim la structura pe produse a comerţului Uniunii Europene, aceastavariază puternic, în funcţie de orientarea geografică a schimburilor comerciale. Spre exemplu, comerţul cu ţările dezvoltate este dominat de produse manufacturate, cu grad înalt de prelucrare (în 2002, aceste bunuri reprezentau peste 85% din exporturile UE către ţările dezvoltate şi peste 80% din importurile din aceste ţări), în timp ce în schimburile comerciale cu ţările în dezvoltare produsele primare ocupă o poziţie semnificativă în importurile UE, cu o pondere în scădere însă.