Repere în Construcția Europeană

1.1. Premisele apariţiei Uniunii Europene

Din cele mai vechi timpuri societăţile din spaţiul geografic european au evoluat nu doar în sensul constituirii şi consolidării statelor, ci şi în vederea stabilirii unor relaţii de solidaritate, colaborare şi cooperare între acestea, ideea de unitate a Europei este considerată ca fiind foarte veche.

Un prim exemplu de organizare politică apare în lumea vechii Elade, unde statele-cetăţi greceşti au format o uniune cu caracter militar pentru a-şi uni forţele în faţa pericolului extern.

Un alt exemplu de organizare politică îşi are originea în perioada Antichităţii, când cuceririle romane au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de tendinţe .

De asemenea, în acest sens, putem aminti şi încercările nereuşite ale lui Carol cel Mare de refacere a graniţelor fostului imperiu al cezarilor. Aceasta va fi prima încercare de construire politică a Europei – prin cucerire sub semnul crucii, încercare incompletă şi lipsită de stabilitate .

Astfel de tentative unificatoare prin tendinţe de lărgire prin cuceriri continentale au mai înregistrat în istorie Otto I cel Mare , Henric al III-lea , Carol Quintul care urmărea crearea unei „Europe creştine”, dar şi Napoleon care prin crearea imperiului său urmărea să facă „din toate popoarele Europei un singur popor”.

Pe toată perioada Evului Mediu şi până în secolul XX remarcăm constituirea mai multor alianţe, fondate din nefericire pe interese contradictorii şi bazate pe un echilibru precar, caracterizate prin modificarea lor în funcţie de circumstanţele politice .

Conştiinţa europeană va fi exprimată de o serie de personalităţi care prin promovarea a diferite proiecte vor anticipa tentative de unificare a Europei. În acest sens Dante Alighieri în lucrarea sa „De monarhia” preconiza o soluţie de tip federalist pentru pacea Europei, Pierre Dubois propunea în „De recuperatione Terrae Sanctae” organizarea unei federaţii europene cu un organism central, Hugo Grotius arăta în „De jure belli ac pacis” necesitatea înfiinţării unor adunări care să judece litigiile care vor apărea între state, William Penn în „Eseu asupra păcii prezente şi viitoare a Europei” preconiza instituirea unei diete europene, Irenee de Castel în „Proiectul pentru a face pacea permanentă în Europa” scria că pentru evitarea războaielor, asigurarea păcii şi dezvoltarea comerţului toţi suveranii ar trebui să încheie o alianţă perpetuă şi să se supună unui „senat european”, J.J. Rouseau vedea crearea unei republici europene dacă monarhii îşi vor abandona natura lor lacomă, filosoful Immanuel Kant propunea în „Proiectul filozofic al păcii permanente” o federaţie a statelor libere organizată în baza unei constituţii, contele de Saint-Simon a susţinut utilitatea instituirii unui „parlament european” .

Astfel putem vorbi despre o continuitate istorică prin contribuţiile teoretice ale acestora în ceea ce priveşte construcţia viitoarei Uniuni Europene, deoarece chiar dacă aceste proiecte reprezentau vagi aspiraţii teoretice ele marchează preocupări timpurii spre acelaşi ţel.

Multe minţi luminate ale începutului de secol XX erau de părere că „Europa va prospera doar dacă europenii vor acţiona unit” . O serie de personalităţi proeminente ale Europei şi ale lumii, precum Victor Hugo , Gissepe Garibaldi , Albert Camus etc. au promovat „proiectul constituirii unei Uniuni Europene” .

Primele manifestări publice în favoarea unităţii europene din secolul XX datează chiar de la începutul secolului. În acest sens în 1900 s-a desfăşurat Congresul de Ştiinţe Politice de la Paris care a propus proiectul intitulat „State Unite Europene” .

În 1926 popoarele Europei terifiate de experienţa primului război mondial s-au întrunit la Congresul de la Viena pentru a examina viitorul continentului. Acest Congres şi-a propus lansarea unui Mesaj care a luat forma „Manifestului Pan-European”. Aristide Briand, în calitate de preşedinte al mişcării „Uniunea Pan-Europeană” şi ministru de externe al Franţei, a solicitat crearea unei Uniuni Federale Europene, din necesitatea de a stabili între statele europene „un fel de legătură federală”, un „oarecare federalism continental”.

Acest proiect francez nu a rămas fără ecou, în sensul că multe idei au fost preluate mai târziu în proiectele postbelice de Uniune Europeană . Iniţial, construcţia europeană a îmbrăcat forma organizaţiilor de cooperare, specifică sfârşitului anilor 1940 , în condiţiile în care experienţa istorică a demonstrat că „unitatea Europei este opţiunea cea mai înţeleaptă pentru popoarele care o alcătuiesc .

1.2. Construcţia europeană în perioada 1945-2007

Comunitatea Europeană de astăzi este rezultatul eforturilor depuse, începând cu anul 1946, când Winston Churchill, primul-ministru al Marii Britanii, lansa în discursul său de la Universitatea din Zurich ideea constituirii Statelor Unite ale Europei. Concretizarea acestei idei se va produce la 9 mai 1949 când va fi creat Consiliul Europei cu cei zece membri fondatori ai săi (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia) şi a cărui primă mare realizare va fi adoptarea şi deschiderea spre semnare, la 4 noiembrie 1950, la Roma, a Convenţiei Europene a drepturilor omului .