Resursele și factorii de producție

CAPITOLUL 1

RESURSELE ECONOMICE

Resursele reprezintă potenţialul material, natural, financiar şi uman de care dispune o ţară, o societate la un moment dat şi care exprimă posibilităţile ei de dezvoltare.

Punctul de plecare în analiza factorilor de producţie îl constituie resursele economice (sau productive): ansamblul mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri materiale şi în prestarea de servicii. Indiferent de felurile lor şi de modificarea continuă a acestora, resursele pot fi analizate atât ca stocuri, cât şi ca fluxuri (ca existent la un moment dat şi ca proces de atragere şi utilizare economică a lor într-o perioadă de timp). Legătura permanentă dintre cele două stări ale resurselor se realizează prin însuşi procesul economic, proces în care ele apar atât ca intrări în producţie, cât şi ca ieşiri din aceasta. Producţia însăşi este apreciată prin soldul resurselor în perioada de referinţă.

După importanţa lor resursele pot fi:

- primare – potenţialul demografic, potenţialul de resurse naturale

- derivate – formate pe baza celor primare. Sunt rezultatul folosirii şi acumulării resurselor primare, ele potenţând eficienţa utilizării tuturor resurselor economice. Ex: maşini, utilaje, cunoştinţe etc.

Cea mai generală clasificare a resurselor economice constă în delimitarea lor în :

- resurse materiale: include atât resursele naturale primare cât şi cele derivate: echipamente şi tehnologii în fabricaţie, infrastructuri economice, stocuri de materii prime

- resurse umane: stocul de învăţământ şi ştiinţă, potenţialul inovaţional

- resurse financiare:

- resurse informaţionale: date, modele, sisteme.

Din punct de vedere cantitativ,structural si calitativ,resursele pot fi impartite astfel:

- resursele naturale - premise si sursa satisfacerii celei mai mari parti a nevoilor umane este natura;

- resursele umane - au ca rol desprinderea resurselor naturale din mediul lor in vederea folosirii;

- resursele informationale - folosite in scopuri de cunoastere,decizie sau actiune;

Din punct de vedere al prelucrarii,resursele se impart in :

- resursele primare sau resursele originare ce cuprind resursele naturale impreuna cu potentialul demographic;

- resursele derivate formate pe baza primelor,ce potenteazaq eficienta cu care sant utilizate toate

Privite în cadrul unei ţări, resursele stoc se prezintă ca avuţie naţională = totalitatea resurselor de care dispune un popor (un stat, o naţiune) la un moment dat. Ea caracterizează starea economică a unei ţări, puterea ei economică şi, în ultimă instanţă, gradul bunăstării poporului acesteia.

Fiind un indicator sintetic de apreciere a stării tehnico-economice şi culturale a unei ţări, avuţia naţională este o realitate vie (prin componenta sa umană, dar şi prin permanentele ei modificări sub incidenţa acţiunii umane).

Potenţialul economic al unei ţări constă din ansamblul elementelor avuţiei naţionale intrate sau care pot fi atrase în circuitul economic.

Omenirea a progresat pe linia căutării, cunoaşterii şi atragerii de noi resurse în circuitul economic. Raritatea resurselor şi bunurilor privită calitativ şi cantitativ reprezintă o caracteristică generală a economiei.

Legea rarităţii resurselor constă în aceea că volumul, structurile şi calitatea resurselor economice şi a bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structurile şi intensitatea nevoilor umane. Deci, resursele sunt relativ limitate, rare în comparaţie cu nevoile.

CAPITOLUL 2

FACTORII DE PRODUCTIE

Factorii de producţie constau din potenţialul de resurse economice atrase în circuitul economic. Deci, resursele economice disponibile şi valorificabile, în măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică, apar ca fluxuri sub formă de servicii ale factorilor de producţie.

Iniţial, au existat doi factori. Aceştia au fost denumiţi factori primari (originari): munca şi natura. Apoi a apărut factorul derivat tradiţional – capitalul.

În timp, au avut loc multiplicarea şi diversificarea factorilor de producţie. Astăzi, este greu de spus câţi factori de producţie există în societate. Oricum, indiferent cum sunt grupaţi şi apreciaţi, factorii de producţie contemporani (tradiţionali şi noi) trebuie să fie abordaţi şi analizaţi în mod concret-istoric şi în dinamică, sub aspectul lor cantitativ, structural şi calitativ.

2.1. Capitalul

Termenul de capital a fost introdus în limbajul de specialitate încă din secolele XI-XII. Iniţial, acestui termen I s-au atribuit sensurile de: fond, stoc de mărfuri, cheag pentru o afacere, bani aducători de venituri (dobânzi). În secolele XIII-XVI, această noţiune a dobândit o largă circulaţie în documentele vremii, termenul îmbogăţindu-şi înţelesurile şi mai mult. În ultimele două-trei secole, conţinutul şi sfera capitalului au fost supuse unei ample şi continue dezbateri. Adesea, lupta de idei în jurul acestui concept a luat mai ales o turnură politico-ideologică şi mai puţin una metodologico-ştiinţifică. Să mai reţinem şi faptul că termenul respectiv a stat la baza unui tip de proprietate şi a unei societăţi (capitalist, capitalism).

Capitalul este acel factor de producţie care constă din ansamblul bunurilor produse şi folosite pentru obţinerea altor bunuri materiale şi servicii, destinate vânzării cu avantaj economic, cu profit.

Spre deosebire de factorii primari de producţie, capitalul se caracterizează deci prin:

- el este un rezultat al proceselor economice anterioare;

- constă din bunurile intermediare, din bunurile mijloace de producţie; - în sfera sa se include doar banii activi.

Capitalul factor de producţie are în condiţiile actuale o structură tehnică şi materială foarte eterogenă. Împărţirea care prezintă interes deosebit, în acest context, este cea care contrapune capitalul fix celui circulant. De fapt, criteriile care stau la baza împărţirii capitalului tehnic în fix şi circulant sunt: modul de participare a diferitelor elemente de capital la producerea de bunuri; felul în care ele se consumă în activităţile economice; modalităţile de înlocuire a acestora în momentul când sunt consumate sau uzate.

Capitalul fix este, deci, acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe procese economice, se consumă treptat, parte cu parte, şi se înlocuieşte periodic atunci când este consumat integral sau când este uzat moral.

Capitalul fix se distinge prin caracterul limitat al destinaţiilor sale alternative. Rigiditatea în utilizarea lui este cu atât mai mare cu cât echipamentele şi utilajele sunt mai specializate.