Revoluția industrială pe plan mondial

Istoria economiei este știința socială care studiază fenomenele, procesele economice,

ramurile economice și economia în ansamblu din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre.Studiind trecutul, istoria economiei este componentă a marii familii a științelor istorice însă, studiind economia, ea aparține în aceeași măsură și științelor economice. Economia mondială în evoluția sa, din secolul al XVI-lea până în zilele noastre, este consecința dezvoltării economiilor naționale care a favorizat adâncirea diviziunii mondiale a muncii, care determină între economiile naționale și regionale permanentizarea relațiilor comerciale și financiare.

În procesul formării economiei mondiale, primul moment important s-a produs în secolul al XVI-lea, când se declanșează procesul de mondializare prin care toate regiunile globului cunoscute la acea dată au fost unite prin relatii economice. Următorul moment important este reprezentat de prima revoluție industrială, care se produce la sfârșitul secolului al XVIII - lea in Anglia. Un moment important este reprezentat de prima depreciere a argintului în raport cu aurul - de la 10/1 către 15/1, deoarece producția anuală de argint din America de 311.000 kg. o depășește cu mult pe cea de aur estimată la 4.000 kg.

Aceste evoluții monetare vor mări dificultățile economice, generate de războaiele dintre marile puteri aflate în căutarea unui nou echilibru european și de disputele religioase dintre catolici și protestanți.

Noua diviziune europeană a muncii a generat segmentarea spațiului continentului în trei arii:

a) nucleul (centrul economiei mondiale) - Europa de Nord-Vest.

b) periferia - Europa Răsăriteană.

c) semiperiferia - Europa Centrală, astfel că în secolul al XVI-lea “n-a existat doar un capitalism, ci mai multe capitalisme europene, fiecare cu zona și cu circuitele sale”

(mediteraneană, nordică și central răsăriteană). Dacă în primul stadiu al dezvoltării “sistemul mondial european”, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, centrul său era lumea mediteraneană cu orașele-state italiene, treptat acesta se deplasează spre nord, în Anglia și Olanda, Spania și Portugalia, țări care controlau comerțul internațional, și care nu vor reuși să conserve în propriile structuri economice imensele beneficii și resurse obținute din comerț și exploatarea coloniilor. Lipsa unei industrii manufacturiere proprii dezvoltate le va obliga să apeleze la importuri, contribuind astfel la consolidarea altor zone europene cum sunt Țările de Jos sau Anglia. Deși fac eforturi pentru organizarea comerțului, înființând la Lisabona Casa da India, și la Madrid Consiliul Indiilor, al cărui organ executiv, Casa de Contractacion, a devenit un adevărat minister al comerțului, Portugalia și Spania nu vor reuși datorită structurilor economice și administrative birocratice de tip feudal să realizeze o economie capitalistă modernă.

Spania, posesoare a importantelor zăcăminte auro-argintifere din America, este

beneficiara unor imense cantități de metale prețioase, estimate pentru intervalul dintre anii 1503-1660 la 181,3 t. aur și 16 887 t. argint. Paradoxal, însă nu Spania este cea care profită de intensificarea activității comerciale, stimulate de mărirea masei monetare ca urmare a revoluției prețurilor. Marele beneficiar sunt Țările de jos posesiunea spaniolă de la Marea Nordului, care, prin portul Avers, valorifică cea mai mare parte a comerțului provenit din colonii.

Politica regilor spanioli de a face din catolicism singura religie admisă a dus la expulzarea peste graniță a maurilor și evreilor, care aveau un rol esențial în meșteșuguri,comerț și finanțe. Puținii mauri și evrei trecuți la creștinism și negustorii italieni veniți dintr-o țară devastată de războaie nu au fost suficienți pentru a păstra în Spania bogățiile Lumii Noi. Continuând politica predecesorilor săi, Carol al V-lea, spirit profund religios, în dubla sa calitate de rege spaniol și împărat romano-german, a decis ca veniturile obținute din imperiu să fie irosite în războaie costisitoare de apărare a catolicismului. Dacă mai adăugăm fastul de la Curte este logic ca în secolul al XVI-lea Spania să traverseze o profundă criză financiară. Impunerea de către monarhii spanioli a unor noi taxe va genera mari nemulțumiri.

Țara care se va lansa puternic în direcția capitalismului va fi Anglia care, decimată de războaie în secolul precedent, se va reface în secolul XVI sub dinastia Tudorilor, când apare o nouă nobilime interesată de dezvoltarea manufacturilor și a comerțului. Nobilimea va sprijini reforma religioasă inițiată de Henry al VIII-lea fiind interesată de cumpărarea pământurilor deținute de Biserica Catolică, declanșând totodată revoluția agrară în urma căreia țărănimea este deposedată de loturile de pământ, ce devin în mare parte pășuni necesare creșterii oilor a căror lână este utilizată în manufacturi. Se realiza astfel o relație economică de tip nou între agricultură și industria manufacturieră, în urma căreia asistăm la deplasarea unei mari mase demografice, în căutare de locuri de muncă, de la sat la oraș. Beneficiară a dezvoltării manufacturilor, regalitatea, prin legislația de combatere a vagabondajului, a sprijinit nobilimea, asigurându-i în manufacturi mână de lucru ieftină. Potrivit noii legislații, cei care vagabondau prin orașe erau obligați să lucreze cu retribuții mici în manufacturi.

Având protecția regalității, noua nobilime se va lansa și în domeniul comerțului, creând numeroase companii privilegiate care, prin flotele lor, vor străbate marile rute comerciale din Atlantic, Marea Baltică sau în direcția Asiei, sfidând monopolul comercial iberic. Această dispută comercială anglo-iberică va constitui o cauză majoră a marii confruntări navale din 1588 când Filip al II-lea va încerca prin “Invincibila Armada” să invadeze Anglia. Eșecul acestei expediții marca în fapt decăderea Spaniei din poziția de lider al comerțului mondial.

Secolul al XVII-lea a fost numit de literatura de specialiști Secolul de Fier în sensul

depreciativ al cuvântului, în antiteză cu cel precedent căreia aurul din Lumea nouă îi conferise denumirea de Secol de Aur. Un veac extrem de agitat marcat de crize internaționale și războaie lungi și costisitoare, de foamete, mizerie și epidemii, deci declin demografic, dar care a fost vital pentru ascensiunea economiei capitaliste pe malurile Atlanticului mai întâi în Olanda apoi în Anglia.