Riscul Falimentului

CONCEPTUL DE FALIMENT

Falimentul sau insolvenţa este un statut juridic acordat unei persoane sau unei organizaţii care nu poate rambursa datoriile către creditori. În majoritatea cazurilor, falimentul este iniţiat de către debitor.

2. ORIGINE

Cuvântul faliment își are originea în latinele bancus (bancă sau masă) şi ruptus (spart, rupt). O bancă comercială era la început o bancă sau o masă deținută de către bancherii antici în locuri publice, în pieţe sau târguri, pe care își etalau banii și își scriau cursurile de schimb. Prin urmare, atunci când un bancher eșua, își rupea banca, iar acest lucru anunța publicul că acesta nu mai era în stare să-și continue afacerea. Deoarece această practică a fost foarte frecventă în Italia, se spune că termenul de faliment este derivat din expresia italiană Banca Rotta.

3. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face față obligațiilor scadente care rezultă din angajamentele anterioare contractate, fie din operații curente a căror realizare condiționează continuarea activității, fie din prelevări obligatorii.

În sistemul analizei financiar-patrimoniale, analiza aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă și de a învinge riscul de faliment ocupă un loc central. Orice dereglare privind achitarea obligațiilor generează prejudicii și necesită o corectură urgentă. Totodată, echilibrul financiar este un imperativ absolut, adică nu poate fi omis sub nici o motivație. În practica economică, se poate concepe ca o întreprindere care cunoaște o perioadă mai dificilă să renunțe provizoriu la unele obiective de creștere, obiective economice sau sociale. În schimb, ea nu poate renunța la asigurarea obiectivului de solvabilitate, care constituie condiția financiară de supraviețuire.

Aprecierea capacității întreprinderii de a-și regla în termen obligațiile se apreciază nuanțat în funcție de condițiile concrete economico-financiare în care-și desfășoara activitatea. Astfel, o întreprindere poate avea dificultăți temporare sau ocazionale determinate, de exemplu, de neacoperirea în termen a unei creanțe importante sau a accelerării plăților într-o perioadă de creștere rapidă a activității. În acest caz, dificultățile de plată apar ca o expresie a unei neconcordanțe de moment care nu afectează imaginea firmei. Soluții simple pot permite trecerea peste aceste dificultăți și reinstaurarea continuității plăților: obținerea de termene suplimentare din partea furnizorilor, amânarea datoriilor financiare, obținerea de împrumuturi pe termen scurt.

Întreprinderea poate cunoaște dificultăți financiare periodice, ca de exemplu întârzierea plăților în anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creșterii. Chiar dacă viabilitatea întreprinderii nu e pusa în pericol, imaginea sa se poate degrada datorită perturbărilor periodice.

Permanența unor dificultăți de achitare a obligațiilor este expresia unei fragilități economice și financiare structurale. Ele pot genera restrângerea activității, reducerea efectivului de salariați, restructurarea sistemului de gestiune sau în cazurile foarte grave, falimentul întreprinderii.

Din complexitatea de aspecte privind riscul de faliment, esențiale pentru procesul decizional sunt următoarele:

A) Analiza statică a riscului de faliment pe baza bilanțului patrimonial;

B) Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor;

C) Analiza funcțională a riscului de faliment;

A) Analiza statică a riscului de faliment pe baza bilanțului patrimonial

Inventarul activelor și pasivelor constituie bilanțul. Concepția inițială a bilanțului este natura patrimonială. Inventarul este realizat în vederea măsurării valorii reale a patrimoniului acționarilor întreprinderii. Pe de o parte această evaluare este cerută de acționari, care sunt proprietarii întreprinderii și care vor să cunoască valoarea patrimoniului lor, iar pe de altă parte, această evaluare este cerută de creditori, pentru care activul constituie gajul ultim pentru creanțele lor.

Evaluarea patrimoniului întreprinderii se face porinind de la infoarmații contabile. Mărimea contabilă a patrimoniului pornește de la o evaluare fondată pe prețurile de achiziție și procedează la apropierea de valorile reale (valorile de piață), recurgând la corectarea valorilor fondate pe principiile contabile. În concepția funcțională, bilanțul constituie un ansamblu de active (utilizarea capitalurilor investite) și de resurse (originiea capitalurilor investite). Această concepție se sprijină pe o analiză a activității fondată pe diferite cicluri de operații și are ca scop final facilitatea înțelegerii funcționării întreprinderii.

Concepția funcțională este bazată pe valuarea activelor și pasivelor la prețul de achiziție, făcându-se abstracție de valoarea reală. Bilanțul funcțional este indispensabil analizei fluxurilor. El permite înțelegerea politicii financiare urmarită de întreprindere și completează rezultatele analizei patrimoniale.

Principalele instrumente operaționale la care recurge analiza financiară pentru investigarea riscului de faliment sunt: fondul de rulment și ratele de solvabilitate.

• Fondul de rulment

În accepțiunea patrimonială, activul și pasivul sunt formate din două mari mase:

- o masă relativ permanentă (cu o durată >1 an), formată din activul imobilizat (Ai) și capitalul permanent (CP);

- o masă mobilă (cu o durată < 1 an), alcătuită din activul circulant (Ac) și obligațiile pe termen scurt (OTS).

Potrivit teoriei patrimoniale, o întreprindere este solvabilă dacă asigură echilibrul maselor de aceeași durată, dacă respectă următoarele reguli financiare:

Activ imobilizat (Ai) = Capital permanent (CP)

Activ circulant (Ac) = Obligații pe termen scurt (OTS)

Respectarea strictă a acestor ecuații de echilibru presupune o activitate fără întreruperi și de o regularitate perfectă în privința încasărilor și plăților. Cu alte cuvinte, întreprinderea trebuie să dispună la fiecare scadență a unei obligații, de disponibilități suficiente pentru a le achita.

Fondul de rulment poate fi definit:

a) pornind de la elementele cuprinse în partea superioară a bilanțului: FR= CP - Ai

Prin urmare, fondul de rulment reprezintă acea parte din capitalul permanent care depășește valoarea imobilizărilor nete și poate fi afectată finanțării activelor circulante.

b) pornind de la elementele de la baza bilanțului: FR = Ac - OTS

Deci, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor circulante peste valoarea obligațiilor pe termen scurt. Pornind de la componenta proprie și cea împrumutată a capitalului permanent, se poate calcula un fond de rulment propriu, respectiv un fond de rulment străin.

Fondul de rulment propriu măsoară excedentul de capital propriu peste valoarea activelor imobilizate. Se calculează astfel:

Fond de rulment propriu = Fond de rulment patrimonial – Obligații pe termen lung și mediu

Fondul de rulment străin reprezintă diferența dintre fondul de rulment patrimonial și cel propriu.