Riscuri și Inechități Sociale în România

Introducere

Deşi au trecut 19 ani de la evenimentele din 1989, politicile sociale din România sunt încă incoerente, ineficiente, sunt reactive si oferă soluţii ad-hoc la crize specifice, au obiective contradictorii, sunt lipsite de viziune, de abordare strategică, nu se bazează pe evidenţe, pe indicatori sociali, nu recurg la monitorizare şi evaluare a programelor curente şi anterioare.

Resursele umane din sfera politicilor sociale au fost adesea de slabă cali¬tate şi, oricum, la bază, în structurile administraţiei locale şi în special în mediul rural, au fost insuficient calificate, imobile, prost plătite, numite şi con¬¬¬trolate politic; la vârf, la nivelul ministerelor, agenţiilor, direcţiilor, decidenţii, care se presupunea că imprimă o anumită viziune strategică, s-au schimbat con¬tinuu, pe criterii politice şi nu de competenţă, sporind efectul de provizorat, de schimbare permanentă generatoare de incoerenţă şi inconsecvenţă.

Aranjamentele instituţionale care ar fi trebuit să fie determinate de o viziune strategică, coerentă pe termen lung, au fost determinate de rezultanta altor doi vectori principali: interesele politice interne de moment şi reacţiile la pre¬siunile occidentale care puneau condiţii prin intermediul acordurilor pentru împru¬muturi şi ajutoare (Banca Mondială, FMI, UE) sau pentru aderarea la structurile euroatlantice.

Interesele politice interne au presupus, pentru fiecare partid sau coaliţie, pla¬sarea în funcţii a clientelei de partid care să fie răsplătită pentru serviciile aduse şi să asigure protecţia de la nivel central la nivel local a propriilor susţi¬nători si alimentarea cu resurse a segmentelor sociale şi comunităţilor care susţin partidul, mai ales în anii electorali. Pentru a pune oamenii proprii în funcţii din ad¬mi¬¬nistraţia locală şi centrală s-a trecut în fiecare guvernare la redenumirea minis¬terelor, agenţiilor, direcţiilor etc. şi la numiri pe criterii politice în funcţii care presu¬¬puneau competenţă. S-au succedat procesele de “fesenizare”, “cederizare”, “pede¬¬serizare”, “alianţizare” a sistemului, procese prin care criteriul competenţei nu a existat, fiind aplicat cel de fidelitate faţă de partid. În structura sistemului de protecţie socială au intrat sistematic oportunişti incompetenţi care, în plus, au început de fiecare dată de la «zero» ignorând proiectele anterioare ca fiind pro¬iecte ale opoziţiei, ale «celorlalţi». Singura direcţie în care s-a acţionat similar a fost aceea a generozităţii faţă de votanţi, în special faţă de marile categorii, precum pensionarii şi sindicaliştii, angajaţii din sectorul public.

Încercările continue de a compensa ineficienta prin generozitate şi “pomeni” electorale sau prin cedări la presiunile străzii au condus la creşterea de¬pen¬¬denţei de stat a multor segmente sociale, la o rată de ocupare foarte mică, la proasta focalizare a beneficiilor şi ignorarea unor grupuri sociale în situaţii de risc dar fără potenţial contestatar şi impact electoral major. Pensionările anticipate succesive, pensionările frauduloase (în special de invaliditate şi ale celor care lucraseră în agricultură), pensionările de lux din MAPN, MI, SRI şi din alte domenii, au condus la creşterea numărului de pensionari de la aproximativ 3,5 milioane în 1990 la peste 6 milioane în 2000 în timp ce numărul de salariaţi a scăzut în aceeaşi perioadă de la 8,1 la 4,6 milioane creând dezechilibre majore în sistemul de protecţie socială şi lăsând multe persoane şi familii fără venituri primare, sub pragul de sărăcie.

În acelaşi timp, alocaţiile pentru copii, drepturile persoanelor cu handicap, copiii instituţionalizaţi şi tinerii care părăsesc serviciile de protecţie socială, per¬soa¬nele fără locuinţă, familiile sărace cu mulţi copii sau monoparentale, şomerii de lung termen, persoanele seropozitive, victimele violenţei şi traficului şi alte seg¬¬mente sociale în situaţii de risc au fost ignorate complet pentru anumite perioade sau protejate doar superficial, prin programe cel mai adesea ineficiente şi/sau nesustenabile.

Ca o consecinţă logică, ineficienta politicilor sociale a contribuit supli¬mentar la procesele de scădere a natalităţii şi a ratei căsătoriilor; mulţi tineri, mai ales din mediul rural, s-au îndreptat, treptat, spre ţările vest-europene pentru a găsi locuri de muncă.

Chiar şi în cazul grupurilor aparent favorizate precum pensionarii sau salariaţii din sistemul public inechităţile din interior, lipsa controlului şi sancţiunilor sau măsurile greşite datorate incompetenţei decidenţilor au condus la niveluri ale pensiilor şi salariilor extrem de mici pentru cei mulţi şi extrem de mari pentru grupuri de privilegiaţi. Pensiile celor pensionaţi la limita de vârstă şi cu vechime completă ar fi putut fi mai mari dacă nu se acordau privilegii unor cercuri apropiate de vârful puterii politice şi administrative în toate componentele ei.

S-a ajuns la o “patologie” a sistemului de distribuire şi redistribuire a bunăstării: parlamentarii şi-au votat singuri pensii speciale fără nici un suport contri¬butoriu, magistraţii au dat verdicte în favoarea lor pentru a avea un sistem privilegiat de sporuri salariale şi de pensionare, la fel s-a procedat cu persoanele pen¬sionate în structurile militare influente (MAPN, MI; SRI, SIE) şi cu cele din Minis¬terul de Externe. Funcţionarii publici de vârf din ministere, agenţii şi alte structuri şi-au creat un sistem de salarizare special, bazat pe sporuri, care a creat o prăpastie între veniturile lor foarte mari şi cele modeste ale celorlalţi funcţionari publici ca şi sistemul de retribuire suplimentară prin plasarea în consilii de adminis¬traţie sau comisii de privatizare. Şi alte câteva grupuri cu mare influenţă socială şi politică, grupuri puternic reprezentate în Parlament, în ministere şi la vârful partidelor politice şi-au creat privilegii faţă de ceilalţi cetăţeni asigurându-şi venituri salariale foarte mari prin sporuri, prin posibilitatea de a lucra în mai multe locuri şi prelungind vârsta de pensionare pană la 65 de ani, egală pentru bărbaţi şi femei şi cu posibilitatea de prelungire anuală până la 70 de ani şi chiar după aceea. Până şi preoţii, de asemenea o categorie socială cu influenţă mare în co¬munităţi şi la nivel politic central au obţinut privilegii (salarii din bani publici, sub¬ven¬ţionarea masivă a con¬strucţiei şi reparaţiilor bisericilor, obligativitatea predării religiei în şcoală care asigură locuri de muncă şi venituri absolvenţilor facultăţilor de teologie).