Rolul instituțiilor și organismelor europene în protecția drepturilor omului

Capitolul I Conceptul de drepturi ale omului

Înscriindu-se în filosofia ,,dreptului natural şi al ginţilor” şi stând la baza teoriei ,,contractului social” al lui Jean-Jacques Rousseau, conceptul drepturilor omului a fost formulat pentru prima dată în secolul al XVIII-lea, însă a fost concretizat în timpul a două mari evenimente: revoluţia burgheză din Franţa (1789) şi rebeliunea coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii Britanii (1776).

Astfel, Declaraţia revoluţiei franceze privind drepturile omului şi cetăţeanului, din 26 august 1789, dă expresie filosofiei dreptului natural şi consacră principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa legii, ca principiu pe care se întemeiază celelalte drepturi şi libertăţi, cum sunt: dreptul la proprietate, la securitate, la rezistenţă faţă de opresiune, libertatea de gândire, de expresie şi de manifestare. Declaraţia de independenţă a coloniilor engleze din America, adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia, proclamă principiul egalităţii între indivizi, dreptul la viaţă şi libertate ca drepturi inalienabile şi instituirea guvernelor cu consimţământul celor guvernaţi. Punerea în aplicare a drepturilor astfel proclamate, atât în S.U.A., cât şi în Franţa s-a realizat prin constituţii scrise.

Intenţia acestor declaraţii a fost de a aduce schimbări fundamentale în ordinea publică existentă dominată de ierarhii tradiţionale de natură economică, politică şi ecleziastică. Idealul promovat de aceste declaraţii era acela al egalităţii şi fraternităţii, al convingerii că oamenii sunt prin naştere egali şi înzestraţi cu anumite drepturi naturale, inalienabile.

In Uniunea Europeana, pentru ca noua politică să fie eficientă şi credibilă ea trebuie să angajeze întreaga Comunitate şi Uniune în limitele competenţelor şi rolurilor lor constituţionale. Aceasta este o cerinţă imperioasă deoarece deficienţele în domeniul protecţiei drepturilor omului survin deseori în însăşi activitatea instituţiilor comunitare. Exiistă un conflict potenţial de interese deoarece atât funcţiile de supraveghere cât şi acelea executive sunt alocate instituţiilor Uniunii Europene. Ele sunt concepute să garanteze drepturile omului, dar sunt, în acelaşi timp şi organisme care, cel puţin potenţial, pot încălcaaceste drepturi. Această tensiune trebuie rezolvată în cadrul noii politici a drepturilor omului. (Balahur D, 36)

Modelul clasic care atribuie Curţii Europene de Justiţie un rolexclusiv de control este inadecvat în actualele condiţii. Întreaga politică comunitară în domeniul drepturilor omului continuă să se sprijine excesiv pe remediile judiciare. Se consideră că acestea reprezintă singurul mecanism eficace capabil să garanteze respectarea acestor drepturi pe întreg spaţiul juridic al Comunităţii. El este necesar, dar nu şi suficient generând de multe ori doar iluzia respectării drepturilor prin intermediul remediilor judiciare. Curtea poate fi un garant efectiv al drepturilor omului doar dacă încălcările sunt supuse evaluării sale de către cei interesaţi. Funcţia de supraveghere şi control necesită o monitorizare proactivă în scopul detectării domeniilor în care garantarea drepturilor omului este descoperită. În consecinţă, este necesar un nou model instituţional -subliniază Alston şi Weiler- care se poate dezvolta pe baza structurilor existente. În esenţă el constă:

1) în stabilirea unor funcţii executive clare care vor fi îndeplinite de Comisie prin crearea sau desemnarea unui Directorat General cu atribuţii şi resposabilităţi în domeniul drepturilor omului, condus de un membru al Comisiei;

2) instituirea unei funcţii de monitorizare care ar trebui îndeplinită de către o agenţie nou creată sau prin dezvoltarea substanţială a obiectivelor şi competenţelor pe care le are actualul Centru European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei de la Viena. Acesta ar trebui transformat într-o adevărată agenţie de monitorizare, cu atribuţii legale în domeniul monitorizării tuturor drepturilor omului reglementate de Drept comunitar.

3) Crearea unui departament specializat cu funcţii specifice în domeniul drepturilor omului în cadrul organizaţional existent asigurat de Înaltul Reprezentant al Politicilor Externe şi de Securitate Comună.