Rolul, locul și importanța Băncii Centrale în sistemul bancar

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND SISTEMUL BANCAR

1.1 Banca şi activitatea bancară în timp şi spaţiu

Activitatea bancară îşi are originile în Antichitate, perioadă în care bogăţiile erau păstrate în temple, fapt ce aducea un anumit “profit” preoţilor, pe lângă recunoaşterea templelor de către populaţie. În măsura în care bunurile păstrate erau perisabile, modalitatea de păstrare era împrumutul de consumaţie. Pentru deponenţi se asigura plasarea bogăţiei într-un loc sigur, iar pentru preoţi se realiza un profit. Dovada acestor practici este descoperirea de către arheologi în Mesopotamia a tabelelor de contabilitate datând din 3400-2500 î.H.

O altă practică des întâlnită în perioada antică era împrumutul cu dobândă, practică ce la început nu a putut fi controlată de autorităţi, deoarece nu existau reglementări în domeniu.

Împrumutul cu dobândă este reglementat mai târziu prin Codul lui Hammurabi care este recunoscut cu prima reglementare în domeniu . Printre altele, Codul prevede şi contractele d eîmprumut pentru a căror recunoaştere era nevoie să fie vizate de funcţionari regali; şi contractul de comision, strămoşul contractului de cont curent de astăzi.

Apariţia băncilor ca instituţii a avut loc în Grecia şi Roma antică în secolele VI-VII î.H. Acesta este rezultatul dezvoltării comerţului ca o consecinţă a emiterii monedei proprii de către fiecare oraş comercial. În scopul de a combate camăta mai multe cetăţi greceşti au decis să constituie “bănci publice” care pe lângă rolul propriu.zis bancar, mai aveau şi sarcina strângerii impozitelor şi dreptul de a bate moneda . După modelul grecesc, în Roma antică apar “bancheri privaţi” şi “bănci publice”.

În porturile greceşti, “trapeziştii” devin bancheri veritabili în sensul actual altermenului; ei îndeplinesc majoritatea funcţiilor băncii moderne: depuneri credite, schimb, crearea altor mijloace de plată decât bancnota sau moneda.

În Egipt, unde statul era atotputernic, erau imitaţi “trapeziştii” greci prin înfiinţarea “Băncii Regale” (Banca Regală din Alexandria) care deţinea monopolul activităţilor respective.

La Roma, “argintarii” au înlesnit şi diversificat schimburile comerciale, ajungând să asigure toate funcţiile clasice ale băncilor: depuneri, credite, gestiunea conturilor, serviciul cecurilor. Republica, apoi Imperiul Roman, creează asemenea bănci specializate, în primul rând, cu păstrarea impozitelor colectate de la contribuabili .

Deşi adepţii religiei creştine se ridicau împotriva ideii de dobândă, aceasta nu a împiedicat ca băncile să cunoască o prosperitate continuă în Bizanţ unde, în secolul VII , Justinian codifică uzurile romane în domeniul bancar.

Societatea medievală a cunoscut schimbări profunde la sfârşitul secolul XI, ca urmare a cuceririi normande şi a cruciadelor. Biserica creştină îşi reafirmă opoziţia faţă de practicarea dobânzii în Conciliul de la Latran (1179) şi în cel de la Viena (1311), dar interdicţia este eludată cu ajutorul ideii de risc sau de prejudiciu: cel care acordă împrumutul îşi asumă un risc (damnum emergens) sau pierde un cştig posibil (lucrum cesans). Astfel se explică recunoaşterea comerţului bancar în secolele XII-XIV în Europa Occidentală . In aparitia bancilor,literatura de specialitate,acorda un rol important zarafului,intermediar al circulatiei monetare.Pentru ca utilizarea banilor presupunea anumite riscuri,cum ar fi transportul banilor la locurile de utilizare si detinerea banilor care nu aducea profit.Aceste fapte au determinat pe detinatororii de caoital sa incredinteze acest depozit unui intermediar,in scopul pastrarii si al remunerarii sub forma de dobanda.

Secolele XIV-XVI, marcate de importante evenimente, au influenţat şi activitatea bancară prin reapariţia băncilor publice în Spania şi Italia, prin iniţierea în Italia a reţelei “muntele de pietate”- asociaţie de persoane care se grupează sub egida municipalităţii pentru a împrumuta fără dobândă nevoiaşilor.

Dezvoltarea economică din perioada secolelor XVI-XVIII va favoriza consolidarea poziţiilor dobândite la sfârşitul Evului Mediu. Europa de Nord îşi continuă tradiţia sa de specializare, beneficiind şi de poziţia maritimă şi de exodul protestanţilor după războaiele religioase.

Toate ţările europene admit, cel puţin tacit, legitimitatea dobânzii şi introduc banul-hârtie: Banca Veneţiei (1637) primeşte depozite pe termen, cu dobândă, iar certificatele de depozit eliberate constituie o formă primitivă de monedă de bancă; Banca din Amsterdam (1609) eliberează depunătorilor certificatele negociabile a căror valoare se exprimă într-o monedă de cont şi care, la rândul ei, era cotată faţă de moneda oficială; Banca Angliei este fondată în 1694, ca societate pe acţiuni prin subscripţie publică şi întregul capital este imediat împrumutat statului. Ea are dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă. În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în Anglia mai funcţionează: băncile londoneze, băncile provinciale şi băncile comerciale.