Rolul protecției consumatorului în industria telefoniei mobile

INTRODUCERE

Am ales aceastǎ temǎ pentru proiect deoarece Reţeaua de telecomunicaţii reprezintă totalitatea mijloacelor tehnice pentru transmiterea la distanţă a informaţiilor. Informaţiile pot fi sub formă de sunete , imagini , texte sau date informatice;reţelele de telecomunicaţii sunt:reţeaua de telefonie , de televiziune , televiziune prin cablu , Internet etc.

Între oameni pot exista comunicare personală şi în masă. Comunicarea personală are loc între două persoane şi se poate realiza prin telefon, fax etc.,iar cea în masa consta în transmiterea informaţiei unei audienţe mai largi şi se realizează prin mass-media(ziare , reviste , radio , televiziune).

Reţeaua de telefonie asigura comunicaţiile bilaterale şi este formată din :

centrale telefonice;

posturi telefonice instalate la abonaţi;

liniile telefonice , adică liniile de legătură între centrală şi posturi telefonice şi între centralele telefonice existente

În prezent, tot mai mult se extinde telefonia mobilă, care permite comunicarea între persoane aflate la orice distantă , fără existenţa posturilor fixe şi a liniilor telefonice.

Prin intermediul reţelei telefonice se poate face şi conectarea la Internet, numai prin utilizarea unui modem.

Cap.1.Aspecte conceptuale si metodologice

1.1.Notiunea de consumator.

In general, când se vorbeşte despre consumator, se face referire la o persoană fizică ce consumă în scop particular şi neprofesional, produse şi servicii oferite pe piaţă de producători, distribuitori-vânzători şi furnizori. Această definiţie evidenţiază trei caracteristici principale :

Politica şi dreptul consumatorului, privite din perspectivă largă, implică toate categoriile de bunuri şi servicii şi se referă la toţi agenţii economici care intervin în producţia şi / sau circulaţia bunurilor şi serviciilor, indiferent de stadiul circulaţiei acestora. Dimensiunea colectivă a drepturilor şi politicii consumatorului trebuie percepută în condiţiile reanalizării rolului consumatorului faţă de agenţii economici.

Noţiunea de consumator trebuie înţeleasă în contextul în care consumatorul este perceput nu doar ca un individ sau partener în schimburile comerciale de mărfuri ci şi ca reprezentant al unor interese colective alături de ceilalţi indivizi care formează grupul consumatorilor.

Conceptul de consumator este un concept unic dar difuz în sensul că statutul de consumator este valabil pentru fiecare dintre noi, dar grupul consumatorilor este prin natura lui eterogen. De exemplu, consumatorul nu acţionează în procesul de consum ca un producător, dar producătorul este în acelaşi timp şi consumator.

Consumatorul a existat din cele mai vechi timpuri. Cumpărător sau utilizator, el era protejat încă din antichitate împotriva viciilor ascunse ale bunului achiziționat. În evul mediu consumatorul s-a aflat pe un plan secund. Interesul societății era îndreptat către industrie, aflată în fază incipientă. Deși produsele de pe piață prezentau un risc sporit pentru consumatori, ideea încurajării dezvoltării industriei i-a determinat pe legiutorii acelor timpuri să fie indulgenți cu fabricanții.Odată cu dezvoltarea științei, a tehnicii și tehnologiei , a comerțului și piețelor de desfacere, consumatorul a început să fie pus în fața unor produse din ce în ce mai complexe .

În literatura de specialitate noțiunea de consumator a primit două accepțiuni:una obiectivă și una subiectivă. Potrivit accepțiunii obiective consumatorul este toată lumea: producători, fabricanți, comercianți, respectiv agenții economici, care achiziționează bunuri în vederea desfășurării activității lor, dobânditorii de produse pentru uzul lor privat, particular, simpli trecători, care nu au o relație directă cu produsul, dar care au suferit prejudicii de pe urma caracterului defectuos al acestuia. Potrivit definiției subiective, pentru ca o persoană să aibă calitatea de consumator trebuie să îndeplinească cel puțin două condiții:

Să dobandeasaca, să posede sau să utilizeze un bun sau un serviciu;

Dobândirea, posesia sau utilizarea să se facă în scop privat.

În legislația română noțiunea de consumator are o natură subiectivă. Potrivit art.2, alin 2 din O.G nr.2/1992 privind protecția consumatorului, comsumatorul este ” persoană fizică care dobândește, utilizează ori consumă, că destinatar final, produse obținute de la agenți economici sau care beneficiază de servicii prestate de acestia” .

1.2.Protectia consumatorului

Protecția consumatorilor se înscrie în cadrul politicilor sociale promovate de către orice stat. Totodată, ea trebuie, datorită importanței pe care o prezintă, să se constituie într-o politică de sine stătătoare cu obiective, priorități și insrumente proprii.

În prezent, consumatorul în calitatea sa de purtător al cererii de mărfuri a devenit un real partener de piață, ale cărui poziții ocupate în cadrul pieței se consolidează pe măsura dezvoltării societății. Comportamentul de cumpărare al consumatorilor afectează din ce în ce mai multe întreprinderi, organizații, organisme și instituții; de aceea, consumatorului îi este acordată o atenție din ce în ce mai mare.

Relațiile complexe dintre agenții economici generează aspecte extrm de diverse care pot face obiectul unor programe de protecție a consumatorilor. Atât guvernele, cât și alte organisme ce activează în domeniul protecției consumatorilor își stabilesc anumite structuri și domenii pentru programele lor de protecție a consumatorilor. Dar sunt anumite domenii ale protecției consumatorilor asupra cărora s-au oprit toate guvernele, asociațiile, instituțiile și organismele cu implicații în protecția consumatorilor. Aceste domenii sunt :

-îmbunătățirea consumului populației prin politicile sociale ale statelor;

-asigurarea calității bunurilor și serviciilor oferite spre vânzare în cadrul pieței;

-asigurarea unui sistem de prețuri în concordanță cu cerințele pieței și cu calitatea produselor;

-organizarea unui sistem de informare util pentru consumatori;

-apărarea consumatorilor împotriva practicilor comerciale agresive și a publicității mincinoase.

Organizația Națiunilor Unite a stabilit prin rezoluția 39/248 din aprilie 1985 o serie de „principii directoare” pentru protecția consumatorilor, menite să asigure guvernelor tuturor țărilor un cadru care să poată fi folosit în elaborarea și fundamentarea politicii și legislației pentru protecția consumatorilor.