Rusia în timpul lui Putin

Capitolul 1

Rusia în perioada lui Vladimir Putin

Venit la putere în 2000, Vladimir Putin a solidarizat elita rusească în jurul unor proiecte naţionale care vizau ieşirea Federaţiei Ruse din criza sistemică a anilor ‘90 şi revenirea ei pe arena internaţională ca mare putere economică şi militară. Reprezentanţii unor cercuri culturale din Rusia afirmă chiar că ultimii 9-10 ani din istoria Rusiei sunt un preludiu al “marii treziri” şi că Putin este un” om al destinului” care va transforma ţara într-o putere mondială. Însă, trebuie să recunoaştem că posibilitatea atingerii acestui obiectiv geopolitic ar fi de domeniul fantasticului fără un potenţial energetic pe măsura ambiţiilor clasei politice de la Moscova. Graţie rezervelor energetice de care dispune, Rusia a devenit un actor geopolitic extrem de important, atât în raport cu partenerii săi din Europa, cât şi cu cei din Asia şi America. În scopul păstrării acestui potenţial, Putin a declarat război oligarhilor îmbogăţiţi în perioada lui Elţân. Boris Berezovski şi Roman Abramovici s-au refugiat în Anglia, în timp ce preşedintele companiei Yukos, Mihail Hodorkovski, a fost închis pentru evaziune fiscală şi spălare de bani. Ulterior, liderul rus a încurajat trecerea sectorului energetic sub controlul statului şi a impus o creştere a preţurilor la gazul rusesc pentru partenerii din CSI.

Poziţia geopolitică a Moscovei este întărită mai ales de nevoile crescânde de energie ale europenilor care importă anual 500 miliarde de metri cubi de gaze ruseşti. Unul din susţinătorii cei mai frecvenţi ai proiectelor energetice ruseşti, fostul cancelar german şi preşedintele Comitetului Acţionarilor companiei North Stream, Gerhardt Schroder, susţine că cererea anuală a statelor europene va creşte cu încă 200 de miliarde de metri cubi până în 2020 şi pune accentual pe necesitatea diversificării surselor şi căilor de aprovizionare a Europei cu gaz rusesc şi, implicit, pe nevoia construirii unor noi conducte în cadrul proiectelor energetice susţinute de Moscova.

Prin urmare, principalele proiecte de securitate şi politică externă, pe care le-a dezvoltat Moscova după venirea lui Putin, au o profundă semnificaţie energetică. Merită amintit şi faptul că în Uniunea Europeană putem vorbi de diverse niveluri de dependenţă energetică faţă de Moscova. Ţări cu dependenţa zero sunt Marea Britanie (aliatul incontestabil al Statelor Unite), Belgia, Danemarca, Irlanda, Spania, Portugalia, Suedia. State ce au ajuns la un mai mare grad de dependenţă sunt Polonia (47% din consumul total de gaz/2005), Germania (43%), Italia (30%), Franţa (26%), România (23%).

Ţările cu o dependenţă covârşitoare sunt Grecia (96%), Bulgaria (89%), Cehia (84%), Austria (70), Ungaria (62%), iar statele membre ale Uniunii Europene care au ajuns la o dependenţă totală sunt Slovacia, Finlanda şi Ţările Baltice.

În perioada preşedinţiei lui Putin şi apoi a lui Dmitri Medvedev, s-au declanşat noi conflicte energetice cu principala ţară de tranzit a gazului rusesc către consumatorii europeni – Ucraina. Cele mai importante disensiuni s-au înregistrat în iernile anilor 2005-2006 şi 2008-2009. Însă, dacă în timpul mandatului lui Leonid Kucima se putea ajunge rapid la “un armistiţiu”, în urma căruia putea fi reluată cooperarea în sectorul energetic, după victoria taberei portocalii la Kiev în 2004, neînţelegerile dintre cele două ţări au ajuns să pericliteze atât securitatea energetică a Ucrainei, făcându-i pe oficialii ucraineni să-şi îndemne cetăţenii să “deschidă mai rar geamul în perioada iernii “, cât şi ambiţiile Kremlinului de a-şi extinde influenţa pe continentul european graţie potenţialului energetic de care dispune. Aceste “războaie energetice” par să reflecte pe o scală mai mică perspectivele confruntării dintre SUA şi Rusia în domeniul energiei. Nu întâmplător revoluţionarii portocalii, care s-au răzbunat împotriva Moscovei, au fost sprijiniţi cu bani şi acoperire mediatică de Statele Unite. De aceea urmează să clarificăm acele probleme care au determinat Moscova să se îndepărteze de vectorul occidental de securitate, păstrând relaţii economice strânse doar cu câteva state europene, fiind vorba în primul rând de partenerul tradiţional al Moscovei – Germania.

Putem identifica printre cauzele care au determinat răcirea relaţiilor dintre Moscova şi Washington, şi extinderea fără precedent a NATO. După cum susţine şi Kenneth Waltz, motivaţiile acestei extinderi sunt fragile. În primul rând, se creează noi linii de divizare în Europa şi sunt lezaţi cei rămaşi pe dinafară. În al doilea rând, sunt slăbiţi ruşii înclinaţi către democraţia liberală şi întăriţi cei de orientare opusă. Astfel se explică succesul politic al fostului colonel KGB, Vladimir Putin, care s-a prezentat de la început cu o puternică retorică naţionalistă şi, pe alocuri, imperialistă în faţa electoratului rus. Scad speranţele în perspectiva unor noi reduceri ale armamentului nuclear şi Rusia este împinsă către China, în loc să fie atrasă în civilizaţia occidentală. În ce priveşte statele din Europa Centrală şi de Est, acestea nu sunt ameninţate de nicio putere regională, dar sarcinile de promovare a democraţiei occidentale în această regiune nu sunt potrivite pentru un bloc politico-militar. În cele din urmă, spune Waltz, decizia de extindere a NATO este o dovadă că singura mare putere mondială, neconstrânsă de nimeni, tinde să se comporte necugetat.