Școala austriacă în economie

1. Generalităţi

Reacţiile epocii premarxiste nu s-au putut constitui înt-o alternativă la liberalismul clasic, iar contribuţia lui Karl Marx a fost mai importantă sub aspect metodologic şi teoretic. Concluziile sale politice i-au îndepărtat de el pe economiştii burghezi care, nemulţumiţi de intensificarea atacurilor împotriva gândirii economice liberale şi-au propus elaborarea unei paradigme de gândire şi explicare a mecanismului economiei reale şi ale societăţii, inversând optica tradiţională a liberalismului.

În ultima treime a secolului al XIX-lea s-a produs o revoluţie în gândirea economică. Autorii ei sunt William Stanley Jevons în Anglia, Léon Walras în Elveţia şi Carl Menger în Austria, trei autori de formaţii intelectuale diferite şi lucrând de manieră independent care publicau la începutul anilor 1870, mai precis între 1871-1874 lucrări al căror conţinut este uimitor de apropiat. Revoluţia aceasta s-a denumit „revoluţia neoclasică“. Cei trei sunt consideraţi fondatorii marginalismului. Această şcoală de gândire economică se va dezvolta rapid şi va deveni dominantă în lumea academică până la apariţia keynesismului, în jurul anilor 1930.

Ca şi Şcoala Clasică, neoclasicismul aşează în centru său pe „homo oeconomicus”. Dar, în afara principiilor fundamentale, noua paradigmă nu mai preia nimic din vechea gândire clasică. Noua gândire îşi elaborează propriul sistem noţional şi categorial, diferit – cel puţin la prima vedere – de cel anterior, iar aparatul său de investigaţie devine mai concret, mai tehnic, mai matematizat.

Pe lângă elementele comune Neoclasicismul diferă de Clasicism prin următoarele:

Teoria clasică s-a dezvoltat într-un climat esenţialmente obiectiv. În economie acţionează „legi naturale”, veşnice. Ele reglează, în condiţiile liberalismului, în mod automat viaţa economică şi determină – în mod logic – comportamentul uman. Datoria fundamentală a societăţii este adaptarea sistemului instituţional la cerinţele legilor obiective.

Neoclasicismul apreciază că economia este alcătuită din totalitatea relaţiilor interumane care se formează în procesul reproducţiei sociale. De aceea, descoperirea adevărului despre economie se poate realiza – cel mai bine – prin studierea psihologiei umane, a comportamentului individual. Paradigma elaborată şi dezvoltată de neoclasici este esenţialmente psihologică. Legile economice sunt în esenţă – după părerea neoclasicilor – legi psihologice. Noua orientare nu şi-a propus analiza instituţiilor, ci – mai degrabă – elaborarea unei paradigme esenţialmente neutre. Categoriile valorice sunt considerate generale, cu valabilitate nelimitată, indiferent de sistemul social existent. Fără îndoială, autorii neoclasici n-au reuşit – în totalitate – să rămână neutri: Böhm-Bawerk a fost antimarxist, Gossen şi Walras au avut simpatii socialiste (sau socializante), Pareto s-a opus socialismului şi chiar democraţiei.

Spre deosebire de economistii clasici, neoclasicii nu mai maximizeaza avutia, ci utilitatea, iar aceasta maximizare are loc în conditiile unor cantitati de factori de productie date, fixe. Problema esentiala devine alocarea optima a resurselor cu utilizari alternative si sau în conditii de ceteris paribus.

Diferenţa fundamentală între cele două forme ale liberalismului economic se referă la abordarea problematicii valorii. După cum se ştie, Şcoala Clasică a elaborat şi dezvoltat teoria obiectivă a valorii determinată de muncă. În concepţia clasică şi marxistă valoarea este o categorie istorică, proprie producţiei de mărfuri. Astfel, numai mărfurile au valoare. Substanţa valorii o constituie munca încorporată în marfă. Valoarea are determinare obiectivă, fiind direct proporţională cu cantitatea de muncă socială cheltuită pentru producerea mărfii şi încorporată în ea. Prin urmare, mărfurile au încorporată în ele valoarea creată în procesul producţiei. Pe piaţă valoarea capătă recunoaştere socială, se prezintă ca valoare de schimb.

Valoarea este o relaţie socială, proprie economiei de mărfuri. Neoclasicismul apreciază că toate bunurile economice au valoare, indiferent dacă sunt sau nu sunt mărfuri. Prin urmare, valoarea nu este o categorie istorică, fiind prezentă atât în economia naturală cât şi în cea de mărfuri. Substanţa valorii o constituie utilitatea bunurilor. Noile cercetări asupra valorii nu au avut ca punct de plecare „teoria valorii-cost de producţie”, ci „teoria valorii-utilitate”.

Ea nu mai este „o relaţie socială”, ca la clasici, ci „o mărime subiectivă” stabilită de fiecare individ, prin raportarea cantităţii de bunuri consumate la sistemul propriu de nevoi. Baza formării valorii o constituie „utilitatea marginală”, adică utilitatea cea mai mică a ultimei unităţi consumate – dintr-un stoc omogen – care satisface cea mai puţin importantă nevoie.

Neoclasicii au pornit de la sfera consumului de bunuri spre sfera schimbului, subapreciind rolul producţiei materiale şi au divizat demersul teoretic din economie în două ramuri distincte: teoria pură economică, care se ocupa de principiile universale după care avea loc schimbul de bunuri, şi teoria monetară a economiei care studia implicaţiile intervenţiei banilor şi ale circulaţiei monetare în derularea schimburilor şi în funcţionarea economiei de piaţă în ansamblu.

În gândirea economică, utilitatea nu a ajuns în centrul atenţiei decât o dată cu neoclasicii. Pentru filosofi utilitatea a fost multă vreme asociată cu plăcerea. Treptat, gândirea economică neoclasică a rafinat ideea de utilitate. Astăzi ea este explicată cu ajutorul preferinţelor indivizilor, nu al plăcerii. Teoria neoclasică a devenit o teorie care vizează strict fenomenele sociale. Despre plăcere ar fi imposibil să vorbim fără a pătrunde şi în zona minţii umane, a fenomenelor pe care le studiază psihologia.

După studierea formării preţurilor, Şcoala Neoclasică s-a preocupat de analiza problemei repartiţiei veniturilor în societate. Veniturile (salariu, profit, rentă, dobândă) au fost considerate preţurile serviciilor furnizate de factorii de producţie. Nivelul lor se determină prin utilitatea marginală a acestor factori, adică prin productivitatea marginală. Existenţa veniturilor capitalului a apărut, deci, ca rezultatul unei necesităţi economice şi nu ca „o categorie istorică” legată de un regim juridic particular. Neoclasicii au considerat că elementele mecanismului economic sunt interdependente. Investigaţiile lor s-au îndreptat spre studierea şi cuantificarea corelaţiilor din economie. În felul acesta au fost elaborate importante studii asupra problematicii echilibrului (între cerere şi ofertă, între resurse şi nevoi, între venituri şi cheltuieli), atât la nivelul indivizilor şi firmelor cât şi la nivel macroeconomic. Sugestive se dovedesc a fi, în acest context, teoriile comportamentului agenţilor economici (consumatori şi producători).

Această adevărată revoluţie din gândirea economică, neoclasicismul, are în principal acelaşi conţinut de idei peste tot în lume, dar prezintă şi anumite particularităţi de la o ţară la alta. În Austria, este dominată de orientarea psihologică ( Carl Menger, Eugen Bohm von Bawrek, Friederich von Wieser). În Elveţia dominantă a fost orientarea matematică ( Leon Walras, Vilfredo Pareto). În Anglia s-a încercat o conciliere între teoria obiectivă şi cea subiectivă despre valoare (William Stanley Jevons, Alfred Marshall). Neoclasicismul este o formă a liberalismului economic, deoarece noua paradigmă preia şi dezvoltă patru dintre elementele fundamentale ale gândirii liberale şi anume:

_ economia este guvernată de legi obiective ( ordinea naturală)

_ inviolabilitatea proprietîţii private este suportul liberei iniţiative, garanţia ordinii sociale

_ libertatea de acţiune, libera iniţiativă, a lui „ homo oeconomicus”

_ libera concurenţă a agenţilor economici.

Schimbarea fundamentală în teoria economică de piaţă ţine de abordarea subiectivă a categoriilor şi legilor, acestea fiind privite din prisma psihologiei individului în calitate de vânzător şi cumpărător, a aprecierilor subiective făcute asupra bunurilor care se schimbă în funcţie de nevoile de satisfăcut, a bunurilor disponibile şi a dificultăţii de a le procura. Aşadar, noul model al economiei de piaţă nu renunţă la ideea rolului „mâinii invizibile” în orintarea deciziilor şi comportamentului agenţilor economici, dar acţiunea ei este legată de factori subiectivi. Teoria obiectivă a valorii este înlocuită cu teoria subiectivă a utilităţii marginale, după care valoarea nu are o substanţă obiectivă ci este rezultatul aprecierilor subiective ale oamenilor.