Școala Istorică Germană

Introducere

Pe la mijlocul sec al XIX-lea , şcoala clasică prinsă a fi atacată –exceptând curentul marxist- din două direcţii ce au adus reînnoiri fundamentale: una era a şcolii istorice germane, cealaltă a şcolii neoclasice sau marginaliste.

Ideile şcolii istorice germane au întreţinut disputele academice – în spiritul vechiului cameralism german- întreaga a II-a jumătate a secolului trecut. Dar ele pot fi grupate în două şcoli de gândire: şcoala veche şi cea nouă.

1. Vechea şcoală istorică

Aşa cum arată profesorul Pohoaţă: “ Gândirea economică germană a avut, de la începuturile ei, o anumită specificitate; a fost centrată asupra instituţiilor sociale; interesul principal a vizat nu individual, cât relaţiile de interdependenţă dintre grupurile organizaţionale: familie, corporaţie, ducate etc. Individualismul, bazat pe dreptul roman nu şi-a gasit aici locul, iar liberalismul a fost considerat depăşit înainte de a se manifesta”

Reprezentanţii primei şcoli istorice germane au fost: Wilhelm Roscher(1812-1877) şi Karl Knies (1821-1889).

Fondatorul este Rocher, profesor la Universitatea din Gottingen. Începutul a fost făcut cu Grundriss sau : “Rezumat al cursului de Economie politică după metoda istorică (1843), urmat de celebrele Principii de economie politică (1844)”. Principala lucrare a lui Hildebrandt este “Economia politică a prezentului şi viitorului (1848), iar a lui Knies, “Economia politică privită din punct de vedere istoric”.

Ca şi marxismul, istoricismul german a fost influenţat de filosofia hegeliană: el s-a ridicat împotriva şcolii clasice şi a socialismului utopic.

Şcolii clasice i s-au adus 3 mari acuze:

1) universalismul ei

2) psihologia sa rudimentară, bazată pe egoism şi pe urmărirea interesului individual

3) metoda deductivă utilizată în exces, abstracţionismul.

1) În ce priveşte universalismul clasic, care se baza pe legi economice general valabile şi pe o politică economică general aplicată, “istoricii” îi opun relativismul, atât în teorie cât şi în practică.

Legile economice sunt diferite după epoci şi spaţii economice naţionale, după condiţiile lor mereu schimbătoare, sunt legi relative.

Principiile şi soluţiile trebuie adaptate mereu la noile necesităţi şi probleme care apar.

Teoria economică ce le formulează şi politica economică ce vine să le aplice au tot o valoare relativă.

Legile economice sunt nu numai relative, dar şi provizorii şi condiţionale, în sensul că nu se verifică decât în aceleaşi condiţii, lipsite de cauze şi influenţe pertubatoare.

Acesta este un adevar pe care- fără îndoială- şi clasicii l-ar fi recunoscut. Ei asemanau legile economice legilor naturale, fizico-chimice şi asemănarea rămâne valabilă,- dar nu şi sens newtonian, mecanicist-, pentru că nici acestea nu sunt imobile, ci au tot un caracter relativ şi tranzitoriu, cel putin după demonstraţiile ulterioare ale fizicii teoretice, chimiei, geneticii etc. deşi dezbaterea asupra faptului dacă avem de-a face cu legi naturale inerente lucrurilor şi fenomenelor realităţii sau cu produse ale minţii şi simţurilor noastre nu a încetat nici astăzi.

Economia politică este considerată o ştiinţă socială, chiar o ramură a sociologiei, deci nu o ştiinţă pozitivă, ci una menită să surprindă şi să releve tendinţe.

2) A doua acuză re referă la insuficienţa abordării psihologice a şcolii clasice, în sensul că omul nu este, în demersul său economic, determint doar de interesul egoist, ci de o arie motivaţională mult mai largă, ce mai cuprinde: gustul acţiunii, al aventurii chiar, datoria, onoarea, orgoliul, dar şi mila, bunăvoinţa, dragostea pentru muncă, dragostea pentru semeni, sau chiar simpla obişnuinţă. Omul nu posedă “ o serie de centre de activitate psihică ce funcţionează independent unul de altul” (Knies).

Clasicul “ homo oeconomicus” este desfiinţat.

În momentul atacului “istoricilor”, problema era însă rezolvată de 10 ani, de către ultimul reprezentant al şcolii clasice (John Stuart Mill), pentru care interesul egoist ca mobil al acţiunii economice avea un înţeles mult mai larg decât cel atribuit în mod curent, incluzând chiar altruismul.

3) A treia învinuire avea în vedere metoda clasicilor, abuzul de abstracţionism, logică şi deducţie, cărora şcoala istorică le opune inducţia bazată pe observaţia istorică şi statistică.

Legile economice nu pot fi deduse prin raţionamente “a priori”, ci doar printr-o observaţie şi o descriere îndelungată a faptelor istoriei economice şi a fenomenelor economice în complexitatea lor, pe baza căreia, prin inducţii prudente, progresive, să se desprindă tendinţele.

Aşa cum spunea Wilfredo Pareto: “ Discuţiile asupra metodei sunt o simplă pierdere de vreme. Scopul ştiinţei este de a cunoaşte uniformităţile fenomenelor şi, prin urmare, trebuie să urmăm orice cale, orice metodă care duce spre scop.”

Acestea erau- esenţial vorbind- criticile aduse şcolii clasice de către economiştii istorici germani.

În opoziţie, vechea şcoală istorică germană nu pretinde să facă altceva decât istorie economică. “Scopul nostru- spunea Roscher- este descrierea a ceea ce popoarele au voit sau simţit în materie economică, scopurile ce le-au urmărit şi realizat.”

Toţi economiştii germani acordă o importanţă mult mai mare statului ca agent economic, ca garant al progresului economic şi social. Pentru ei, economia politică nu este hrematistică ce-i învaţă pe oameni cum să se îmbogăţească, nu este ştiinţa avuţiei, ci una care cercetează interesele materiale şi nevoile oamenilor, satisfacerea acestora în cadrul vieţii sociale de ansamblu a unei naţiuni, ea devine economie naţională.

Fenomenele economice trebuie studiate în raport cu toate celelalte fenomene sociale, încercându-se – şi prin studierea paralelismelor înregistrate de istoria diferitelor naţiuni- nu numai explicarea realului, dar şi creionarea previziunilor necesare dezvoltării economice, cu surprinderea legităţilor de mişcare a societăţilor umane.

Vechea şcoală istorică germană a încercat să “distrugă”, dar a reuşit, mai degraba, numai să “denunţe” Economia politică clasică, fără să poată elabora o concepţie alternativă închegată, de sine stătătoare. Sarcina aceasta şi-a asumat-o, în mod declarat , Noua şcoală istorică germană, sub autoritara conducere a lui Gustav von Schmoller.

După cum se va vedea, obiectivul acesta se va dovedi foarte dificil şi va rămâne mai mult o intenţie, un deziderat şi mai puţin o paradigmă anxiologică distinctă.