Sectorul public

CAP. I. INFORMAȚII GENERALE PRIVIND INSTITUȚIILE

PUBLICE

1.1. Organizarea sistemului instituțiilor publice

1.1.1. Instituțiile publice - unități ale administrației de stat

Societatea omenească este, prin definiție, o organizație, un organism, un sistem de coexistență a mai multor organisme independente, care își desfășoară activitatea împreună, în cadrul unor raporturi ce facilitează această conviețuire prin cooperare . Misiunea organizării funcțiilor legiuitoare, executiv administrative și a funcției judecătorești îi revine Statului, ca organizația cea mai evoluată a societății umane. Prin aceasta se realizează tocmai o bună organizare a misiunilor sale în cadrul unei societăți date, fiindcă Statul există uneori prin raportare continuă la o anumită societate umană, așezată pe un anumit teritoriu, el, Statul neexistând în general, ci în concret, determinat de teritoriu, populație și suveranitate (putere). Modul în care este constituit Statul este dat de organizarea Administrației, adică de organele sale centrale și locale, de cuprinderea tuturor componentelor acțiunii publice necesare îndeplinirii misiunilor statului, păstrându-se unitatea și armonia sistemului.

Secolul XX s-a caracterizat, din punctul de vedere al administrației, printr-o ,,explozie organizațională’’, dezvoltându-se o multitudine de organizații, a luat amploare fenomenul administrativ, s-a extins spațiul administrației, urmărindu-se sporirea eficienței activităților desfășurate de Administrație. S-a ajuns la concluzia că eficiența în Administrație depinde mai mult de modul științific de organizare a muncii decât de existența unor resurse financiare și materiale nelimitate. Activitatea omului, a funcționarului public

desfățurată după reguli științifice într-un climat organizațional rațional formulat poate suplini în mare măsură insuficiența unor mijloace financiare.

Indiferent de perioadele prin care a trecut societatea umană, respectiv Statul - criză politică ori economică, Administrația și-a continuat o curbă ascendentă în ceea ce privește asumarea de responsabilități, de sarcini noi, pe care le aduce la îndeplinire, nu întotdeauna prin intermediul propriilor structuri ci, în destul de multe cazuri prin concesiunea acestor activități particularilor, dar, sub directa sa supraveghere și responsabilitate. Sarcina principală a Administrației se referă la necesitatea răspunderii tuturor nevoilor social-umane, care trebuie să fie cuprinse în cadrul atribuțiilor și competențelor organelor statului. Se observă existența unor sarcini de interes general, național și a altora de interes local, zonal, teritorial, ceea ce presupune nemijlocit ca Administrația publică să se organizeze pe de o parte ca administrație publică centrală și ca administrație publică locală, teritorială, corespunzătoare nivelului de referință al sarcinilor.

Organizarea administrației în Stat poate lua forme diferite, în funcție de interese majore politice ori sociale, de tradiție, de gradul de democratizare al țării. Statul poate proceda la organizarea centralizată a administrației, la descentralizarea administrativă, la desconcentrare, sau la acordarea autorităților locale alese a unei autonomii pronunțate. O simbioză între aceste regimuri de administrare este greu de realizat, fapt sesizat de profesorul Paul Negulescu, care a precizat faptul că ,,regulile de drept, care alcătuiesc ordinea legală, pot să aibă aplicațiune pe întreg teritoriul Statului, astfel cum sunt legile, dar putem găsi norme obligatorii numai într-o regiune sau numai într-o comună’’ .

O centralizare totală în care Statul, autoritățile sale centrale să decidă pentru toate problemele fiecărei colectivități locale nu există și este greu de imaginat în condiții normale. De aceea, este necesară existența unei organizări administrative care să permită colectivităților umane sau serviciilor publice să se administreze singure sub autoritatea Statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor autorități proprii și le dotează cu resursele necesare.