Serviciile de Asistență Socială

1. Introducere

Asistenţa socială are ca aspiraţie realizarea unei societăţi nu numai prospere, dar şi înalt incluzive pentru toţi cetăţenii ei, aceasta referindu-se şi la cei care, din motive subiective sau obiective se află în poziţii marginale. Într-o societate modernă, democratică, asistenţa socială este o necesitate a întregii societăţi, dar şi un drept cetăţenesc.

Asistenţa socială constituie procesul propriu-zis prin care cetăţenii beneficiază de măsurile de protecţie socială şi de ajutor profesionist în vederea satisfacerii trebuinţelor lor şi a unei bune integrări în societate.

2. Servicii de asistenţă socială.

-Noţiuni generale-

Serviciile sociale reprezintă o forma de suport activ pentru familiile şi comunităţile aflate în dificultate.

Serviciile sociale reprezintă ansamblul complex de măsuri şi acţiuni realizate pentru a răspunde nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup, în vederea prevenirii şi depăşirii unor situaţii de dificultate, vulnerabilitate sau dependenţă pentru prezervarea autonomiei şi protectiei persoanei, pentru prevenirea marginalizării şi excluziunii sociale, pentru promovarea incluziunii sociale şi în scopul creşterii calităţii vieţii.

Asistenţa socială este componenta non-contributivă a sistemului de protecţie socială şi reprezintă ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice ale administraţiei locale şi societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor persoane. Asistenta sociala cuprinde prestaţiile şi serviciile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităţilor individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creşterea calităţii vieţii şi promovarea unei societăţii incluzive si coezive.

Obiectivul principal îl constituie protejarea persoanelor care, datorită unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, nu au posibilitatea să îşi asigure nevoile sociale, să îşi dezvolte propriile capacităţi şi competenţe pentru participarea activă la viaţa socială.

În mod frecvent termenul de asigurări sociale se substituie celui de asistenţă socială. Dacă sistemul asigurărilor sociale este un sistem contributiv la care participă angajatorii şi angajaţii, sistemul de asistenţă socială este un sistem de ajutorare finanţat de la bugetul de stat şi bugetele locale, în interesul persoanelor care nu sunt apte de muncă şi nu dispun de mijloacele necesare traiului. Asistenţă socială se constituie mai degrabă ca un ,,pact social” prin care societatea se angajează să ajute pe cei consideraţi de către ea ca fiind în nevoie, fără ca mulţi dintre contribuabili să se aştepte că ei înşişi vor fi în situaţia de a primi un asemenea ajutor. Sprijinul material în sistemul de asistenţă socială poate proveni şi din contribuţiile (donaţiile, sponsorizările) voluntare ale persoanelor fizice şi juridice.

Caracteristicile asistenţei sociale sunt:

• asistenţa socială, ca o componentă a sistemului de protecţie socială este o instituţie relativ independentă şi se adresează persoanelor care nu pot munci sau sunt dezavantajate social;

• sistemul juridic care îi reglementează acţiunile şi intervenţiile, aplică programele umanitare pentru asigurarea în practică a politicilor sociale stabilite de administraţia publică centrală şi locală;

• finanţarea serviciilor sociale şi a ajutoarelor, indemnizaţiilor şi alocaţiilor familiale se asigură de la bugetul de stat şi bugetele locale.

Asistenţa socială îmbracă forme variate de sprijin pentru persoanele în dificultate şi se bazează pe următoarele principii:

• respectarea demnităţii umane, potrivit căreia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii;

• universalitatea, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistenţă socială, în condiţiile prevăzute de lege;

• solidaritatea socială, potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura nevoile sociale pentru menţinerea şi întărirea coeziunii sociale;

• parteneriatul, potrivit căruia instituţiile publice şi organizaţiile societăţii civile cooperează ţn vederea organizării şi dezvoltării serviciilor sociale;

• subsidiaritatea, potrivit căruia statul intervine atunci cănd iniţiativa locală nu a satisfăcut sau a satisfăcut insuficient nevoile persoanelor.