SIF - apariție și dezvoltare

Programul de privatizare, aparitia S.I.F

Procesul de privatizare a fost initiat în România inca din 1990, prin adoptarea succesiva a unor legi si de alte acte normative menite sa creeze cadrul legislativ si institutional pentru realizarea transferului proprietatii dinspre întreprinderile de stat înspre sectorul privat.

Prin promulgarea Legii 15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale si a Legii 31/1990 privind societatile comerciale, s-a reglementat procesul de transformare a unei parti din întreprinderile de stat (peste 50%) în societati comerciale cu capital de stat, respectiv corporatizarea ca premisa a privatizarii. Strategia privatizarii cuprinzând doua etape – privatizarea imediata, prin vânzarea de active si respectiv de actiuni, si privatizarea de masa, prin distribuirea de certificate de proprietate – au fost adoptate acte normative pentru reglementarea acestor procese si crearea institutiilor chemate sa asigure coordonarea si supravegherea derularii lor.

Legea 58/1991 reglementeaza procedura privind distribuirea de certificate de proprietate catre cetatenii români, metodele de privatizare , modalitatile de oferire spre vânzare de actiuni sau active ale societatilor comerciale catre salariatii acestora si participarea persoanelor fizice si juridice române sau straine la vânzarea sau cumpararea de actiuni sau active ale societatilor comerciale.

I.1. Stadiul întâi (pâna în 1994): privatizari “spontane”, privatizari-pilot, MEBO

Vreme de patru ani (1990-1994) de la adoptarea primei legi cuprinzatoare a privatizarii, procesul de privatizare a fost cantonat într-o plaja foarte îngusta de optiuni.

I.1.1. Privatizari “spontane”

Cea mai putin explorata dintre aceste optiuni, mai ales din cauza caracterului sau netransparent, poate fi privita drept specia româneasca a “privatizarilor spontane” (care au jucat un rol foarte important, de pilda, în procesul ungar de privatizare). Doua cai principale au fost utilizate pentru realizarea acestui gen de privatizari:

- “societati mixte” (joint ventures), adica societati comerciale nou înfiintate la al caror capital social întreprinderi de stat au contribuit cu o parte importanta a propriilor active (si, uneori, cu toate aceste active);

- majorari ale capitalului social al întreprinderii de stat, integral subscrise de investitori privati (de regula, insideri).

Deja în 1993 (deci înainte ca procesul de privatizare sa fie declansat cu adevarat) existau 209 joint ventures între companii cu capital de stat si investitori straini, ca si 512 joint ventures constituite de întreprinderi de stat împreuna cu investitori privati români. Un numar semnificativ dintre acestea au fost constituite potrivit unor stipulatii si conditii care, ulterior, au fost contestate de diferitele organisme de control, de obicei pe motivul subevaluarii contributiei la capitalul social a întreprinderii de stat fondatoare si, respectiv, al supraevaluarii aportului partenerului privat. Este interesant de notat faptul ca aceste contestari au fost mai frecvente în cazurile implicând participarea unor parteneri straini dacât atunci când entitati private române au luat parte la asemenea exercitii. Or, aceasta cale de privatizare a fost utilizata pe scara larga de managementul si angajatii unor societati de stat din anumite domenii (comert exterior, cercetare-proiectare, turism), unde nivelul redus al capitalului social a favorizat diluarea rapida (în termeni procentuali) a participatiei statului.

Privatizarea spontana a fost înlesnita de cadrul legislativ ambiguu, ca si de mult prea îndelungatul vacuum institutional care a existat între momentul deciziei de a fi înfiintat FPS (care a redus responsabilitatea perceputa la nivelul ministerelor, atunci când nu a stimulat nemijlocit realizarea unor discutabile tranzactii “de ultima ora”) si cel în care FPS a devenit operational. Cifrele statistice referitoare la înfiintarea de societati mixte de catre întreprinderi de stat, prezentate mai jos, confirma aceasta ipoteza.