Sistemul bancar

Evenimentele politice de la sfârşitul anilor ’80 din Europa centrală şi de est au determinat ca multe ţări din acest spaţiu geografic să treacă de la economia centralizată la economia de piaţă. Cu toate că ritmul tranziţiei şi nivelul modificărilor variază de la o ţară la alta, procesul cunoaşte anumite trăsături comune.

Băncile într-o economie centralizată

În economiile centralizate din Europa de est, în general structurile funcţionau în sistemul „monobancă”. După cum o arată şi numele, acest sistem era caracterizat prin faptul că exista un sistem de bănci unic, pentru implementarea politicilor economice ale statului uni-partid. Nu exista concurenţa bancară şi nici nu se aprecia că ar fi fost necesară. Activităţile bancare erau limitate şi destinate a servi exclusiv obiectivelor prin planul centralizat.

Băncile, într-o economie de comandă , erau subordonate planificării centralizate fiind, în principal, utilizate pentru:

- a propune planurile de credit necesare implementării obiectivelor centrale de producţie industrială;

- a orienta subvenţiile de stat către anumite sectoare de activitate sau alte domenii de investiţii;

- a transfera fondurile între agenţii sau organizaţii guvernamentale;

- a păstra evidenţele financiare ale întreprinderilor de stat.

În unele ţări, cum a fost cazul României, funcţiile sistemului tip monobancă erau repartizate pe anumite bănci destinate a deservi necesităţile anumitor sectoare, cum ar fi agricultura sau comerţul exterior. Chiar şi în condiţiile existenţei mai multor băncii, nu exista nici o competiţie între ele şi nici un motiv pentru a dezvolta practicile unei activităţi bancare pe baze comerciale, fiecare dintre aceste băncii fiind specializate pentru un anumit sector de activitate economică.

Caracteristicile băncilor în economia de piaţă

În ţările cu economie dezvoltată, băncile există nu numai pentru a satisface cerinţele pieţei, dar şi pentru a participa ele însele pe piaţă. Băncile operează nu numai pentru a oferi servicii financiare companiilor, ci şi pentru a fi companii.

Băncile concurează unele cu altele pentru a atrage depozite şi a acorda împrumuturi, atât clienţilor persoane juridice, cât şi persoanelor fizice. Ele acordă împrumuturi companiilor, în speranţa că acestea vor fi suficient de profitabile încât să-şi ramburseze creditele şi să plătească dobânda aferentă, generând astfel un profit pentru bancă.

Într-o economie de piaţă băncile concurează pentru atragerea clienţilor, adică pentru un segment de piaţă. Concurenţa interbancară orientează activitatea bancară mai aproape de cerinţele, clientului, prin dezvoltarea unei oferte de produse bancare, mai multe şi mai bune, pentru atragerea şi menţinerea clienţilor. Concurenţa obligă băncile să-şi structureze serviciile în funcţie de cerinţele şi dorinţele efective ale clienţilor. Calitatea relaţiei dintre bancă şi clienţi tinde, de asemenea, să crească într-un mediu competiţional (receptivitate, politeţe, promptitudine, eficienţă).

Concurenţa între bănci poate avea şi unele efecte negative, dacă băncile situează obiectivele privind obţinerea de profit înaintea celor referitoare la etică şi onestitate. Acest este un domeniu în care rolul băncilor, de intermediari în economie, ar putea fi în contradicţie cu rolul de instituţii care au drept scop obţinerea de profit Banii clienţilor sunt supuşi riscului dacă băncile ar putea utiliza orice mijloace numai pentru un singur scop: maximizarea profitului. O astfel de practică ar avea consecinţe dezastruoase, atât pentru persoane fizice, cât şi pentru companii.

Renaşterea sistemului bancar odată cu trecerea României la economia de piaţă

Până la sfârşitul anului 1989, sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii şi produse bancare.

După 1989, România a fost martoră a multor schimbări, iar trecerea la o economie de piaţă a determinat creşterea continuă a numărului agenţilor economici privaţi. Acest aspect a determinat nevoia dezvoltării unui sistem bancar care să răspundă solicitărilor pieţei şi să asigure oferta de produse şi servicii bancare necesare unei economii de piaţă.

Reforma sistemului bancar a început în 1990/91, prin elaborarea şi adoptarea unei noi legislaţii bancare privind organizarea şi funcţionarea băncii centrale şi a băncilor comerciale. Noua legislaţie bancară se referă, în principal, la Legea privind activitatea bancară (nr.33/1991) modificată prin Legea nr. 58/1998 şi Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României (nr.34/1991) modificată prin Legea nr. 101/1998. De asemenea, o importanţă deosebită o deţine Legea societăţilor comerciale (nr.31/1990) datorită faptului că băncile sunt, la rândul lor, organizate ca societăţi comerciale, în plus fiind necesară autorizarea acordată de BNR pe baza criteriilor stabilite prin reglementări şi norme speciale. În acelaşi timp, au început să apară noi bănci, finanţate fie de stat, fie prin aport de capital privat. Aceste bănci oferă servicii atât statului, cât şi agenţilor economici privaţi; băncile private preferă să încurajeze şi să susţină procesul de privatizare.

Aceste reglementări au fost concepute pentru a acorda flexibilitate economiei de piaţă şi pentru a încuraja iniţiativa privată. În vederea susţinerii băncilor în realizarea obiectivelor menţionate şi asigurării realizării standardelor internaţionale bancare, România a primit sprijinul ţărilor cu sisteme bancare dezvoltate.

Sistemul bancar din România este structurat pe două nivele, respectiv o bancă centrală şi instituţiile financiare, cărora, prin lege, li s-a acordat statutul de bănci. Banca Naţională a României este banca centrală a ţării, instituţia de emisiune a statului român, BNR coordonează şi stabileşte reglementările în domeniile: monetar, de credit, valutar şi de plăţi, asigurând, totodată, supravegherea celorlalte instituţii bancare.

Prin noile reglementări, Banca Naţională încearcă să creeze un sistem bancar modern şi, în acelaşi timp, să-şi îndeplinească rolul de bancă centrală (acest rol va fi prezentat într-o sesiune ulterioară). Operaţiunile comerciale îndeplinite până în 1989 de Banca Naţională, au fost transferate unei noi bănci comerciale (Banca Comercială Română). Banca Naţională are un nivel ridicat de independenţă şi răspunde numai în fata Parlamentului. Guvernatorul şi Consiliul de Administraţie al băncii sunt aleşi de Parlament, pe baza recomandărilor Primului Ministru.

În România, băncile comerciale funcţionează conform legii privind societăţile comerciale, legii privind activitatea bancară şi pe baza licenţei (autorizaţiei) acordate de BNR.

Până la mijlocul anului 1996, în România funcţionau 38 de bănci (inclusiv sucursale şi reprezentanţe ale unor bănci străine) care puteau să concureze pe piaţă şi să ofere servicii în scopul de a dezvolta noi afaceri.

România şi-a îmbunătăţit practica bancară cu noi tehnici şi instrumente. Obiectivul principal al tuturor acestor îmbunătăţiri este de a constitui o reţea de bănci comerciale, eficiente şi viabile, care să ofere o gamă largă de servicii bancare necesare susţinerii creşterii economice într-o economie de piaţă.

În vederea organizării şi coordonării activităţii bancare, în ceea ce priveşte aspectele profesionale, în 1991 s-a constituit Asociaţia Română a Băncilor (ARB). Aderarea la acest organism se face pe bază de liber consimţământ, iar în prezent participă majoritatea băncilor comerciale. Pentru a supraveghea integritatea şi credibilitatea profesională, ARB ia în considerare numai cererile de aderare ale băncilor care au desfăşurat o activitate comercială pe o perioadă mai mare de şase luni şi au o evoluţie bună. Aceste activităţi constituie un indicator important al unui sector bancar sănătos şi dinamic. În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, acest gen de organizaţii profesionale au un rol semnificativ şi puternic.

Principalele obiective ale ARB sunt:

- să reprezinte interesele continuităţii financiare şi bancare faţă de Banca Naţională, Guvern şi alte instituţii centrale de stat;

- să îmbunătăţească şi să dezvolte standardul şi statutul profesional al tuturor celor care lucrează în sectorul bancar;

- să reprezinte sectorul bancar românesc în relaţiile internaţionale cu asociaţii profesionale similare.

Pentru a atinge cel de-al doilea obiectiv, ARB îşi concentrează atenţia asupra ridicării nivelului calificării profesionale, astfel încât personalul bancar să poată contribui la dezvoltarea continuă şi cu succes a sistemului.

În octombrie 1991 a fost creat Institutul Bancar Român (IBR), având drept fondatori Banca Naţională a României (BNR) şi Asociaţia Română a Băncilor (ARB). Iniţiativa BNR şi ARB a fost confirmată printr-o hotărâre de guvern.

IBR a devenit operaţional în ianuarie 1992. Până în 1996, peste 14.000 de persoane din BNR şi bănci comerciale au urmat cursurile, seminariile şi dezbaterile (workshops) organizate de IBR, atât cu lectori români, cât şi străini.

Pe lângă Centrul de Formare şi Specializare bancară (CFSB) şi Centrul pentru Documentare, Cercetare şi Consultanţă, în 1993, IBR a înfiinţat Colegiul Bancar, care a fost autorizat (la propunerea CNEAA) ca formă de învăţământ universitar (3 ani cursuri de zi şi 4 ani cursuri serale).

IBR a beneficiat de la înfiinţare şi până în prezent de o substanţială colaborare şi asistenţă internaţională, cu deosebire din partea: UK Know-How Fund (Anglia), GIF (Franţa), EC-Phare (Uniunea Europeană), BERD (Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare), US Treasury/US Aid, Belgia, Olanda, Elveţia.

Băncile din România sunt preocupate de atingerea standardelor bancare internaţionale, în scopul recunoaşterii lor de către comunitatea bancară internaţională şi de către clienţi, ca bănci cu un bun renume.

Există două documente deosebit de importante în care sunt precizate standardele privind desfăşurarea activităţii bancare. Primul document este Convenţia de la Basel, care abordează problema capitalului băncilor, iar al doilea este intitulat A Doua Directivă de Coordonare Bancară a Uniuni Europene şi se referă la acordarea de licenţe băncilor.

Reglementări privind activitatea bancară din România

Activitatea băncilor româneşti este reglementată de legislaţia specifică domeniului, respectiv Legea privind activitatea societăţilor comerciale, nr. 31/1990 şi Legea privind activitatea bancară, nr. 58/1998. În acelaşi timp, activitatea băncilor comerciale este sub autorizarea şi supravegherea băncii centrale.

Potrivit acestor reglementări „Societăţile bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice şi fizice, sub formă de depozite sau instrumente nenegociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum şi acordarea de credite.” (Legea nr. 58/1998).

Băncile comerciale joacă un rol activ în luarea deciziilor privind activitatea lor, comparativ cu rolul pasiv jucat în perioada sistemului „monobancar”, specific economiei centralizate. Însă, şi în noul context, autonomia este limitată, potrivit anumitor cerinţe pe care băncile trebuie să le respecte.