Șomajul în România

INTRODUCERE

Problema ocupării forţei de muncă a reprezentat un domeniu ce necesită o atenţie mărită datorită actualităţii sale. Şomajul este un fenomen întâlnit ȋn toate ţările, iar prin dimensiunea şi durata sa ridică o serie de probleme privind definirea, cauzele, formele de manifestare şi posibilităţile de reducere ale acestuia. Este ȋnsă unul dintre fenomenele cele mai puţin acceptate, o adevărată problemă care afectează ȋntreaga economie. Ȋn ultimii ani,ȋnainte de izbucnirea crizei actuale, evoluţiile ȋnregistrate pe piaţa muncii au atins parametrii de normalitate ceea ce ne permitea să credem că şomajul a fost gestionat eficient ȋn condiţiile evoluţiei socio-economice din România şi devine un fenomen ţinut sub control. Ȋnsa evoluţia acestuia l-a readus pe lista principalelor probleme asupra cărora trebuie să se concentreze economia. Din aceste motive consider că trebuie realizată o analiză amanunţitӑ atȃt a cauzelor şi proceselor ce au condus la declanşarea şomajului, cȃt şi a consecinţelor pe care acesta le are asupra populaţiei.

Şomajul conduce la importante pierderi de producţie şi de venituri ale societaţii, la degradarea calificarii, ȋndemȃnarii individuale, la pierderi de venit şi statut social, la descurajare şi demotivare.

CAP.I. ŞOMAJUL – NOŢIUNI GENERALE

1.1.Definirea şomajului

Şomajul este un dezechilibru al pieţei muncii la nivelul ei national , un excedent al ofertei faţă de cererea de muncă cu niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe tari şi perioade, ce are în prezent un caracter permanent, dar care nu exclude definitiv existenta stării de ocupare deplină a forţei de muncă.

Problematica ocupării şi a şomajului a fost tangenţial abordata în analiza tranzacţiilor de pe piaţa muncii, unde se manifestă ca o discrepanţă dintre cererea şi oferta de muncă. În fond, ea constituie un aspect major al echilibrului macroeconomic şi este strâns legată de realizarea creşterii economice actuale şi potenţiale şi din acest considerent reprezintă o componentă importantă a politicii macroeconomice având implicaţii atât economice, cât şi sociale.

Ocuparea resurselor de munca reprezintă o acţiune raţională complexă, specifică managementului resurselor umane, prin care se stabilesc şi se realizează proporţii optime privind structura, repartizarea,distribuirea şi încadrarea la diferite locuri de muncă a oamenilor, în funcţie de calificare, de cerinţele locurilor de munca respective, de retribuire, de scopul final al angajatorului, ţinându-se seama de legile pieţei muncii concurenţiale, de normele juridice, etnice şi cele ale echitaţiei sau justiţiei sociale pe plan intern şi internaţional. Ocuparea tine de mecanismul de funcţionare a pieţei muncii care poate fi caracterizată prin starea de echilibru sau dezechilibru, reflectând subocupare sau chiar supraocupare.

Ocuparea deplină reflecta nivelul, structura şi calitatea utilizării resurselor de muncă în mod optim,adică favorizează maximizarea efectului util, concretizat în bunuri economice pentru satisfacerea nevoilor oamenilor şi comunităţilor umane. Astfel, ocuparea deplină implica şi ocuparea eficientă a resurselor de muncă, fiind compatibilă cu rata naturală a şomajului, cu şomajul normal.

Ocuparea este un proces multidimensional, adică presupune îmbinarea organică a unor elemente de natură economică, demografică, educativ-formativa, social-comportamentala şi juridic-institutionala. În acelaşi timp, ocuparea este mai cuprinzătoare decât aria muncii salariale propriu-zise, deoarece include toate genurile de activităţi şi structuri ocupaţionale care definesc un loc de muncă, un venit retribuit,stimulativ pentru om şi pentru evoluţia mediului de afaceri în care el acţionează. De asemenea, în procesul globalizării economiei se poate ajunge la „externalizarea” sau “internaţionalizarea” ocupării, cu efecte favorabile pentru unele persoane şi mai puţin favorabile pentru altele. În funcţie de sensul fluxului ocupării, în contextul globalizării, ocuparea devine purtătoare de dumping social.

Atingerea tintelor ocupării depline trebuie să se obţină concomitent cu accentuarea competitivităţii şi cu înaintarea fermă pe traseele unei noi societăţi, adică societatea întemeiată pe cunoaştere şi creativitate informaţională.

Ocuparea, ca finalitate complexă, nu înseamnă însă că se evaluează doar la încheierea ciclului economic, ci, ea se determina ex-ante, avându-se în vedere rezultatele ce trebuie să se intregistreze ex-post. Se înţelege de aici ca pentru predeterminarea ocupării se iau în calcul noile exigente de calificare şi de structurare profesională generate de tipul avansat de progres tehnic şi tehnologic, concomitent cu aplicarea măsurilor privind: atenuarea îmbătrânirii demografice a ofertei de muncă; prevenirea şomajului juvenil şi a celui de lungă durată; sporirea ratei de ocupare de către femeile apte de muncă; menţinerea pe piaţa muncii a persoanelor varsnice în relaţie cu mărirea vârstei de pensionare etc.