Statul ideal în concepția lui Platon, Aristotel

CAPITOLUL I

STATUL IDEAL ÎN CONCEPŢIA LUI PLATON

Economia a fost legată dintotdeauna de social. Fără sfera socială domeniul economic nu putea exista întrucât simple procese cum sunt cele de „primire” şi „dăruire” sau de „vânzare” şi „cumpărare”nu puteau să aibă un statut valabil în cadrul individual ci doar în cel colectiv, al mulţimii sociale. Altfel spus, trebuia să existe un minim de două persoane aflate într-un mediu social cu toate caracteristicile sale (norme, comunicare etc.) ca să se poate produce un schimb în înţelesul economic al termenului.

1.1. ACTIVITATE ECONOMICĂ ŞI POLYS ÎN GRECIA ANTICĂ

Civilizaţia Greciei Antice este cunoscută ca una dintre cele mai importante izvoare ale culturii europene. În cadrul activităţii intelectuale, neamul grecesc a organizat şi dezvoltat diferite domenii umane cum au fost filozofia, retorica, literatura sau economia. Această ultimă preocupare a evoluat şi şi-a găsit un rol de bază în sfera elenă(greacă) odată cu apariţia Polysului(oraşul – statul).

Datorită unor noi organigrame politice, structura economică, până atunci definită în special ca fundament al schimbului interindividual, va emerge la nivelul statal, al polysului. Cu alte cuvinte, dacă până acum criteriul afacerii economice avea drept obiect marfa între persoane, de la apariţia polysului îşi va muta centrul asupra schimbului interstatal(între cetăţi). Acest nou statut, această nouă „majusculă” economică va fi foarte importantă pentru dezvoltarea relaţiilor interumane ulterioare nu numai în Europa ci şi în întreaga lume.

Una dintre personalităţile cele mai importante ale lumii greceşti şi universale care a reuşit să înţeleagă importanţa statutului economic uman şi statal a fost Platon, care prin concepţia sa asupra cetăţii perfecte a concretizat, emergent în istorie, atât de bine rolul politico- economic- social.

1.2. PLATON

În filozofia lui, Platon pleacă de la ideea obiectivităţii binelui şi de la înfăptuirea ideilor divine în lume, iar statul îi apare ca realizarea ideii binelui, adică a scopului dumnezeiesc universal în specia umană. Mijlocul de realizare a acestui scop este Justiţia, prin care înţelege împăcarea, acordul armonic al tuturor manifestărilor raţiunii umane şi tuturor raporturilor moral – sociale ale vieţii. Justiţia se poate realiza numai în cadrul statului.

În construcţia statului ideal, el nu pleacă de la individ şi fericirea lui, ci de la cosmosul unei comunităţi perfecte şi fericite. Statul ideal este unitar şi în el toate străduinţele omeneşti trebuie să se unească într-un tot armonic şi într-o ierarhie pentru realizarea binelui suprem. Statul asociază pe oameni ca să le dea o satisfacere mai bună şi mai completă a trebuinţelor lor, decât ar putea-o face ei în mod singuratic. Mijlocul cel mai potrivit pentru aceasta este diviziunea muncii, căci o meserie este exercitată cu mai mult succes când ea formează o activitate specială mai mult timp. La Platon diviziunea muncii nu rezultă (ca la Adam Smith) din dorinţa naturala a omului pentru câştig ci ea este impusă din afară, anume de diferite nevoi ale comunităţii şi statului, către care trebuie să convergă diversitatea naturală a înclinaţiilor indivizilor.

Statul atenian a fost format prin unirea celor 4 triburi care locuiau teritoriul Aticii. Organizarea veche, pe bază de clan şi trib, a dispărut treptat pe măsura dezvoltării proprietăţii private asupra pământului, a comerţului şi a folosirii banilor.

În prima perioadă a statului atenian populaţia era divizată în trei clase: eupatrizii sau nobilii, geomorii sau agricultorii, demiurgii sau artizanii(meşteşugarii). Uneori populaţia prea numeroasă emigra şi fonda colonii în alte locuri. În acelaşi timp comerţul cu exteriorul s-a dezvoltat continuu.

În secolul al IV –lea î.e.n. o luptă decisivă a opus Atena şi Sparta, în Războiul Peloponesului (431 – 404 î.e.n.) în urma căruia Atena a fost învinsă. Echilibrul economic şi social al cetăţii – stat Atena a fost din clipa aceea compromis. Comerţul a condus la apariţia unui nou strat de bogaţi. Proprietatea funciară a parcurs un proces rapid de concentrare, numeroşi tărani săraci trebuiau sa-şi părăsească pământurile. În oraşe ei nu puteau lucra pentru că munca salariată era rezervată sclavilor, din ce în ce mai numeroşi. S-a format astfel un şomaj – plebeu, pe măsură ce marile averi se acumulau în mâinile unui număr mic de persoane. Pe acest fond se manifesta o opoziţie permanentă între bogaţi şi săraci. Statul – cetate a slăbit continuu şi a intrat într-o perioadă de decadenţă generala.

Instituţiile Spartei parcurg, în secolele II şi III î.e.n., procese de de degradare marcate de lupte sociale foarte dure „revoltele sociale ale claselor defavorizate”, promovate pentru restabilirea egalităţii ăntre locuitorii cetăţii.

Secolul al V – lea î.e.n. a fost perioada cea mai înfloritoare a Atenei şi a Greciei Antice. Cetăţenii statelor greceşti erau conştienţi că posedă o demnitate în calitate de membri ai unui grup organizat, guvernat, urmând câteva legi valabile pentru toţi „oamenii liberi”(cu excluderea sclavilor). Omul grec nu mai este servitotul altui om, dar este supus Legii.