Strategii de Internaționalizare

Strategii de internaționalizare

Internaționalizarea a devenit, în zilele noastre, o axioma pentru firmele din toate țările, indiferent de gradul lor de dezvoltare economico-socială.

Dupa anii ’90 companiile naționale din întreaga lume au început să-și formeze o viziune globală. Timpul și distantele s-au scurtat cu repeziciune, odată cu apariția comunicațiilor, a transporturilor și a fluxurilor financiare ultrarapide.

Strategia de internaționalizare este o condiție esentială necesară fiecărei firme care urmarește să patrundă pe piata internațională. Internaționalizarea nu înseamnă însă simpla pătrundere pe piață. Prin internaționalizare se urmarește doar în primă fază patrunderea pe piața internațională. Menținerea caracterului internațional al activității firmei presupune și asigurarea prezenței pe piața internatională, în funcție de resursele, competențele și opțiunile strategice ale acesteia și de evolutia condițiilor pieței internaționale. Totodata, strategia de internaționalizare implică strategii de ieșire și de reintrare pe piață, dacă este necesar.

Cu cât societățile întârzie să pășească pe calea internaționalizării, cu atât crește riscul excluderii lor de pe piețele în dezvoltare.

Putem afirma însă, că internaționalizarea reprezintă o reală componentă a mediului de afaceri contemporan deoarece ultimele decenii s-au caracterizat prin extinderea afacerilor la nivel planetar și intensificarea celor existente, apariția unor modificări spectaculoase în ierarhizarea puterilor economice (la nivel de întreprindere sau chiar la nivel macroeconomic, de state) realizate în functie de abordarea relatiei național-internațional.

Rezultatul acestei evoluții este exprimat și de cresterea câștigurilor întreprinderilor sau ridicarea nivelului de bunăstare generală a țărilor și a cetățenilor tocmai prin modalităţi care nu ar fi posibile pe plan naţional.

Aceste modalităţi sunt:

o transferul de competenţe, adică a acelor abilităţi care crează avantaj concurențial și pe care alte firme nu le poate imita sau realiza

o fructificarea avantajelor de amplasare

o realizarea economiilor de scară şi fructificarea efectelor curbelor de învăţare.

În cazul internationalizarii, firmele se confrunta cu doua probleme, și anume:

• pe care piete trebuie să pătrundă (problema alegerii pieței);

• cum să intre pe piețele alese (problema pătrunderii pe piață).

Presupunând că firma a decis să fie prezentă în străinătate și și-a selectat piețele, ea se confruntă cu problema pătrunderii. Problema pătrunderii pe piețele externe trebuie plasată în contextul strategiei de internaționalizare a intreprinderii. Fiecare intreprindere care urmarește sa fie prezentă pe piața internațională trebuie să pună la punct o strategie care să-i permită obținerea avantajelor dorite. O asemenea strategie urmează un proces complex, care începe cu analiza informațiilor despre piețele externe și cele referitoare la potențialul firmei, continuă cu determinarea obiectivelor internaționale, după care urmează stabilirea alternativelor de internaționalizare. Aceste alternative cuprind, în fapt, modalitățile de intrare pe piața internațională care trebuie analizate sub aspectul avantajelor și dezavantajelor pentru a se putea alege modalitatea de intrare cea mai potrivita.

Strategiile presupun adesea identificarea şi urmarea acelor acţiuni care vor micşora costul creării valorii şi/sau vor diferenţia oferta firmei prin design, calitate, funcţionalitate, service ş.a.

Corporațiile utilizează trei strategii de bază pentru a concura pe pieţele internaţionale, strategii de internationalizare sau de mondializare a afacerilor, precum :

1. Strategia internaţională;

2. Strategia multinaţională;

3. Strategia globală.

1. Strategia internaţională

Strategia internaţională este oportună atunci când firma deţine competenţe pe care firmele existente pe acea piaţă nu le posedă, şi dacă concurenţa în ceea ce priveşte costurile şi adaptarea la cerinţele locale este slabă. Firmele care urmează această strategie crează valoarea prin transferarea competenţelor şi produselor lor către pieţele străine unde concurenţii locali nu dispun de ele. Este strategia bazata pe exporturi şi/sau încheierea de contracte de licenţă.

Caracteristici :

- Produsele comercializate în străinătate sunt aceleaşi cu cele tranzacţionate pe piaţa de origine, ceea ce permite firmei, plecând de la acelaşi proces de fabricaţie, să cucerească noi cote de piaţă în străinătate, prelungind durata de viaţă a unui produs.

- Pieţele geografice pe care are loc expansiunea sunt selectate în funcţie de relativa lor similitudine cu piaţa ţării de origine, din punct de vedere al caracteristicilor cererii, al nivelului şi structurii veniturilor etc. şi în funcţie de potenţialul lor de creştere în viitor.

- Relativa standardizare a produsului, ca şi caracteristicile pieţelor selecţionate de firmă explică marketingul uniform aplicat la nivel mondial.

Localizarea geografică este concentrată în ţara de origine, dar viziunea pe care firma o are asupra pieţei este una mondială, căci ea tinde să unifice gama de produse oferită pe diferite pieţe naţionale. În consecinţă, concurenţa are şi ea loc la scară mondială, ceea ce explică, la un moment dat, reacţiile protecţioniste ce vor determina firma să creeze filiale în ţările gazdă, supuse legislaţiei locale.

Avantajele unei astfel de strategii sunt cunoscute: pe de o parte, găsirea de pieţe de desfacere pentru produsele fabricate la centru, fără a fi necesară adaptarea lor şi, pe de altă parte, obţinerea de economii de scară, ca urmare a utilizării intensive a unuia şi acelaşi proces de producţie.

Pentru aceasta strategie opteaza firmele care vizeaza accesul direct pe piata de implantare si captare a cererii locale. Este strategia care a dominat anii imediat urmatori celul de-al doilea Razboi Mondial, în ceea ce privește internaționalizarea producției în industria prelucratoare . Și în prezent, realizarea de investiții străine directe în țările cu economie în tranziție, cu deosebire în sfera bunurilor de consum, reflectă opțiunea pentru astfel de strategii.