Strategii de politică monetară - țintirea inflației

STRATEGII DE POLITICA MONETARA:

TINTIREA INFLATIEI

Alegerea unei politici monetare corecte este un lucru crucial pentru sanatatea si bunul mers al economiei. Politicile monetare expansioniste duc la o inflatie ridicata, care scade eficienta economiei si stopeaza cresterea economica. In schimb, o politica monetara prea stransa poate produce recesiuni severe in care productia scade considerabil si numarul somerilor creste. Poate duce la deflatie si o scadere a nivelului preturilor cum s-a intamplat in Statele Unite in timpul Marii Depresiuni si recent in Japonia.

O caracteristica principala a strategiilor de politica monetara in majoritatea tarilor este folosirea unei “ancore nominale” (Nominal Anchor) , o variabila nominala pe care realizatorii de politici monetare o folosesc pentru a reduce nivelul preturilor (rata inflatiei, cursul valutar sau oferta de moneda) , ca tinta intermediara pentru a atinge un ultim scop , acela al stabilitatii preturilor.

Claritatea ancorei regimului monetar inseamna transparenta si responsabilitatea autoritatii monetare cu privire la mentinerea angajamentului fata de ancora aleasa, cerinta foarte importanta tinând cont ca un numar tot mai mare de tari se indreapta spre regimul de tintire a inflatiei si ca independenta bancii centrale este o cerinta care se impune.

Aderenta la o ancora nominala forteaza autoritatile din acea tara sa creeze o politica monetara astfel incat variabila ancorei nominale, cum ar fi inflatia sau oferta de moneda, sa fluctueze intre anumite limite. Acest lucru este extrem de important pentru ca ancora nominala poate ajuta la stabilitatea preturilor si poate limita problema consecventei timpului.

Strategiile de politica monetara se clasifica in patru grupe:

a) Strategii de tintire a ratei de schimb

b) Strategii de tintire a agregatelor monetare

c) Strategii de tintire a inflatiei

STRATEGII DE TINTIRE A RATEI DE SCHIMB

Aceasta politica monetara are o istorie indelungata si poate lua forma fixarii valorii unei monezi in functie de o comoditate cum ar fi aurul. Mai nou, regimurile de fixare a cursului valutar implica fixarea valorii unei monezi in functie de cea a unei tari cu inflatie scazuta, cum ar fi SUA sau Germania.

In perioada contemporana, tintirea cursului de schimb apare sub forma legarii monedei nationale de aceea a unei tari cu o moneda stabila si cu valori reduse ale ratei inflatiei. Punerea in legatura acelor doua monede se poate face printr-un regim de curs de tip crawling peg sau crawling band.

Regimul de exchange rate targeting prezinta o serie de avantaje:

- duce la stabilitatea preturilor bunurilor importate, ceea ce va avea influente asupra ratei inflatiei, atenuind inflatia generata de cresterea preturilor acestor bunuri, care pot avea o pondere importanta in cosul de consum

- daca politica monetara este credibila, va face ca asteptarile privind inflatia in tara care adopta un asemenea regim de politica monetara sa fie ancorate la nivelul inflatiei din tara a carei moneda serveste drept ancora

- duce in mod automat la o politica monetara de natura sa elimine inconsistenta temporara, deoarece presupune modificarea politicii monetare si interventia bancii centrale de fiecare data cand moneda nationala are tendinta sa se aprecieze sau sa se deprecieze cu mai mult decat prevede

- are avantajul simplitatii si claritatii ceea ce o face mult mai usor de inteles de catre public. Dupa cum am vazut aceasta este si o caracteristica a celorlalte strategii de politica monetara.

Regimul de tintire a cursului de schimb a fost folosit cu succes de mai multe tari din Europa Occidentala, mai ales Marea Britanie si Franta, care si-au stabilit un regim de legare a monedei nationale de marca germana prin intermediului cursului de schimb. In Marea Britanie sistemul a durat doar doi ani, din 1990 (cand rata inflatiei era de 10%) pana in 1992 (cand rata inflatiei inregistra o valoare egala cu 3%), pentru a fi abandonat in urma colapsului.

Regimul de tintire a cursului de schimb a fost folosit si pentru a reduce inflatia intr-un numar de tari in curs de dezvoltare, un exemplu fiind Argentina, care in 1990 a adoptat o forma extrema de exchange rate targeting, respectiv instituirea unui consiliu monetar, rezultatul fiind reducerea inflatiei de la valori anuale ce se exprimau cu ajutorul a patru cifre, la 5% in 1994, in conditiile unei cresteri economice care in acelasi an atingea 8%. Un alt exemplu in acelasi sens il constituie si Bulgaria, care a instaurat consiliul monetar in 1997.

Ca dezavantaje ale acestei strategii de politica monetara pot fi enumerate:

- tintirea cursului de schimb poate duce la pierderea independentei politicii monetare. In conditiile in care pietele financiare sunt puternic internationalizate, nivelul ratei dobanzii intr-o anumita tara trebuie sa fie corelat cu cel existent pe alte piete pentru a nu exista posibilitati de arbitraj. Ca urmare rata dobanzii nu va mai fi stabilita de catre autoritatea care conduce politica monetara, ci devine exogena pentru aceasta. Si in cazul in care banca nationala foloseste ca instrument masa monetara, internationalizarea pietelor monetare si de capital poate duce la situatia in care bancile prefera sa contracteze credite din alte tari, ceea ce va determina ca volumul creditului sa devina exogen pentru banca centrala