Strategii europene de oligopol pe piața UE

Introducere

Între cele doua extreme ale pieţei - cea cu concurenţă perfectă (pură), pe de o parte, şi monopolul absolut pe de altă parte, care au valoare teoretică, ele practic nefuncţionand în exclusivitate - se situează tipuri intermediare de piaţă, denumite pieţe cu concurenţă imperfectă. Ele sunt pieţe reale, ce funcţioneazţ efectiv în ţările cu economie de piaţă dezvoltată, dar nu în forma pură, ci se întrepatrund reciproc.

Aceste pieţe reale se numesc imperfect competitive. Termenul de competitiv exclude existenţa monopolului şi, deci, puterea absolută a vânzătorului în determinarea preţului. Termenul de imperfect indică existenţa unor firme rivale care au o anumită putere economic pe piaţă.

Pieţele cu concurenţă imperfectă, aflate între cei doi poli ai pieţei, prezintă unele trasături proprii acestora, dar în grade şi forme de manifestare specifice. Esenţial este că, pe aceste pieţe, participanţii la tranzacţii dispun de o putere economicţ, diferită de la o forma de piaţa la alta, de a influenta cererea, oferta, preţul etc.

Ca strategii concurenţiale ce pot fi promovate pe o astfel de piaţă enumerăm :

- strategia efortului concentrat pe un anumit scop - presupune supremaţia în vânzarea unui produs, dominarea unei zone geografice de desfacere a mărfurilor sau acapararea unei anumite clientele;

- strategia elitei (Mercedes) - reflectă specializarea producatorului în obţinerea unui bun de o calitate deosebită, cu performanţe superioare, dar scump şi care se adresează unei clientele avute, percepându-l ca un produs unic;

- strategia costurilor (japoneză) - se bazează pe atragerea clientelei prin vânzarea unor bunuri, la preţuri mai mici decat cele ale concurenţei, obtinuţe la un cost redus, dar fără deprecierea calitaţii lor sau a serviciilor prestate;

- strategia de produs presupune diferenţierea produsului, prin anumite însuşiri sau caracteristici ale acestuia (model, culoare, formă etc) prin care agentul economic îsi atrage cumparatorii etc.

Deşi acestea apar ca strategii distincte, ele sunt utilizate alternativ sau simultan în anumite proporţii în funcţie de particularităţile fiecărei firme. Delimitarea lor este doar teoretică, ea fiind folosită pentru a întelege tendinţa dominantă a unui agent economic la un moment dat.

O formă principală a piaţei cuconcurenţă imperfectă, şi cea mai răspandita în ţările dezvoltate economic, este oligopolul. Denumirea de oligopol provine din limba greacă, de la cuvintele “oligos” şi “polein” care, în traducere, înseamnă “câţiva vânzatori”.

Oligopolul reflectă acea structură a pieţei în care un numar mic de firme mari (3-4 firme) produc bunuri omogene sau diferenţiate şi asigură cea mai mare parte a ofertei unui bun, influenţând formarea preţului.

Deosebirea esenţială între firmele de tip oligopol, pe de o parte, şi cele perfect competitive, monopolistice şi monopoluri, pe de altă parte, constă în interdependenţa dintre deciziile şi reacţiile concurenţilor. Astfel, orice actiune majoră a unei firme afectează vânzările şi preţul firmelor competitive de pe piaţă, dar ea nu poate cu certitudine să prevadă reacţia celorlalti, care poate fi şi asemănătoare cu a sa. Faţă de monopol (care nu are concurenţi), cât şi faţă de firmele aflate în concurenţă monopolistică (care au multi competitori), firma de tip oligopol se confruntă cu puţini concurenti, dar cu putere economică mare. Ea are o putere economică destul de mare încat să nu preia preţul de pe piaţă, ca în cazul concurenţei perfecte. De obicei, preţurile sunt impuse, administrate fie de firmă leader în ramura, fie în urma unor înţelegeri între firme.

CAPITOLUL I

Strategii oligopoliste

Echilibrul duopolului se formează în mod diferit, în funcţie de strategia adoptată de duopolişti (strategie concurenţială sau strategie cooperantă).

- strategie concurenţială: acea strategie în care deciziile interdependente ale duopoliştilor urmăresc maximizarea propriului criteriu de comportament economic (de regulă, maximizarea profitului), deseori în detrimentul firmei concurente.

- strategie cooperantă: acea strategie în care deciziile interdependente ale duopoliştilor urmăresc un obiectiv comun prestabilit şi care, într-o modalitate specifică şi acceptată de comun acord, conduce tot la realizarea obiectivului propriu dar nu în detrimentul duopolistului partener.

1.1 Strategii concurenţiale – oligopolul omogen

Strategiile concurenţiale în cazul oligopolului (duopolului) omogen pot fi:

- strategii de tip Cournot (sau strategii de duopol bisatelit)

- strategii de tip Stackelberg (sau strategii de duopol asimetric ori duopol monosatelit)

- strategii de tip Bowley (sau strategii de duopol cu dublă dominanţă ori de duopol non-satelit)

- strategii de tip Bertrand (sau strategii de duopol simetric)

1.1.1 Echilibrul de tip Cournot

Studiul care a deschis drumul în abordările legate de comportamentul competitiv dintre oligopolişti a fost făcut de economistul francez A.A.Cournot(1801-1877). Echilibrul necooperand pe care l-a demonstrat în 1838 a devenit unul din instrumentele de bază în dezvoltările recente ale teoriei moderne a oligopolului, cunoscută şi sub denumirea de “noua organizare industrială”. Teoria lui A.A.Cournot se constituie într-o abordare timpurie a ceea ce astăzi este desemnat prin echilibrul Nash.

Vom considera un model cu un singur moment, având două firme F1 si F2, în care fiecare trebuie să intuiască alegerea celeilalte. Pe baza intuiţiei îşi vor alege producţia care să le maximizeze profitul.

Presupunem că firma 1 (F1) se aşteaptă ca firma 2 (F2) să producă unităţi (t este pentru producţia estimată). Firma 1 decide să producă unităţi şi estimează că totalul produs va fi X= + , iar preţul oferit va fi p(X)=p( + ). Problema maximizării profitului pentru F1 este: Pentru fiecare estimare asupra producţiei lui F2( ) va exista o alegere optimă a producţiei lui F1 (x ). Relaţia între producţia estimată a firmei 2 şi alegerea optimă a firmei 1 este: ). Funcţia reacţiei arată soluţia alegerii optime ca o funcţie a estimărilor despre alegerile celeilalte firme. Asemănător putem deriva curba reacţiei firmei 2: , care arată alegerea optimă a firmei 2 pentru o estimare dată a producţiei firmei 1.