Stresul organizațional

I. Definire şi scurt istoric al conceptului de stres

Ultimele cinci decenii au fost marcate de preocuparea ştiinţelor umaniste pentru definirea, caracterizarea si teoretizarea adaptării individului la cerinţele vieţii moderne. Nu este de mirare că în aceste condiţii termeni ca: nevroză, stres, sindrom de neadaptare au fost transferaţii din limbajul ştiinţific în cel cotidian.

De origine engleză, cuvântul "stress" circumscrie o serie de substantive înrudite ca înteles, dar cu nuanţe uşor diferite: presiune, apăsare, efort, solicitare, tensiune, constrângere, încordare nervoasă.

Cel care lansează în limbajul medical, înca din 1936, conceptul de stress este savantul canadian Hans Selye¹. Potrivit acestei prime conceptii, stresul este reacţia nespecifică a organismului la orice solicitare.

Descris de Hans Selye ca efortul făcut de organism pentru a răspunde solicitărilor mediului, numit de el sindrom general de adaptare - S.G.A. - ulterior, numit de alţii "sindromul Seley", conceptul s-a dovedit util prin rapiditatea cu care s-a impus în limbajul cotidian la nivel internaţinal.

În ţara nostră, termenul este preluat iniţial în ortografia engleză², apoi într-o variantă

ortografică adaptată, cu un singur s – stres- cu atât mai mult cu cât a generat derivate adjectivale (stresant), substantivale ( stresor) si verbale (a stresa). Cercetarea stresului face posibilă o abordare pozitivă a lui, prin cunoaşterea, conştientizarea si dezvoltarea capacităţii de a reacţiona optim la agresiunile zilnice ale mediului.

1. Cristina Russu – Stresul psihic, revista Psihologia nr. 6/1993.

2. R. Floru – Stresul psihic, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1974.

II. Stresul organizaţional

Interesul faţă de starea individului la locul de muncă şi relaţia cu performanţele sale au declanşat o serie de cercetări de psihologie socială industrială. Potrivit investigaţiilor, în SUA cinci din şase persoane au declarat că sunt supuse unor tensiuni la locul de muncă³. Cea mai mare parte a persoanelor chestionate au declarat că aceste tensiuni sunt suficient de intense pentru a fi resimţite negativ, atât de cei în cauză, cât şi de organizaţie; 88% dintre subiecţi reclamă presiunile exercitate de sus în jos, în timp ce, numai 12% au acuzat presiunile exercitate de subalterni. A apărut astfel ipoteza – confirmată ulterior de numeroase cercetări – că în cadrul organizaţiilor se poate vorbi de un stres specific – stresul organizaţional.

La baza apariţiei stresului organizaţional se află doi agenţi stresori centrali, de natură psihologică:

-Conflictul de rol. Acest stresor desemnează situaţiile în care o persoană ce ocupă un anumit post este supusă, în cadrul organizaţiei, unor imperative, solicitări, presiuni cu caracter contradictoriu sau chiar inacceptabile. În majoritatea cazurilor individul confruntat cu conflictul de rol se află la mijloc – între superiori şi subordonaţi – situaţiile conflictulale căpătând diverse forme.

-Ambiguitatea rolului desemnează lipsa ori insuficienţa informaţiilor clare şi oportune solicitate de rezolvarea corectă a sarcinilor. Individul confruntat cu ambiguitatea rolului nu cunoaşte exact obiectivele şi sarcinile ce-i revin, performanţele aşteptate de organizaţie, criteriile de control, evaluare şi motivare. Ambiguitatea trăită de indivizi este diferită şi marcată de trăsăturile de personalitate. Intensitatea stresului generat de ambiguitatea rolului este în strânsă relaţie cu capacitatea de a tolera, în general, ambiguitatea, diferită de la un individ la altul.

3. R.L. Kahn, D.M. Wolfe, R.P. Quin – Organisational Stress : studies in role conflict and ambiguity, New York, J. Wilez, 1964.

II.1. Cauze ale apariţiei şi menţinerii stresului organizaţional

Cele două categorii majore de agenţi stresori se manifestă în forme variate în cadrul organizaţiilor şi sunt percepute cu intensităţi diferite de indivizii care o compun. Această percepţie diferită este datorată nu numai parametrilor individuali, ci şi poziţiei ocupate în cadrul organizaţiei; de regulă, managerii sunt mult mai expuşi efectelor nocive ale sindromului de adaptare, în comparaţie cu executanţii.