Structuri de Exploatare în Antrepriză

Structuri de exploatare în antrepriză

Managementul defineste exploatatie agricola ca fiind un agent economic- social , in care, pe baza unor raporturi de proprietate in mod deosebit asupra pamantului , sub actiunea unui centru de decizie si prin combinarea unor factori tehnici si tehnologici are loc realizarea productiei, destinate autoconsumului si/sau valorificarii la piata, situatie cand se urmareste obtinerea profitului.

Economia politica incadreaza exploatatia agricola in categoria larga a agentilor producatori de bunuri si servicii, de natura firmelor.

Exploatatia agricola se bazeaza in mod obiectiv pe proprietatea funciara si se manifesta prin componentele sale in doua variante:

-simultan prin toate atributele(posesei, dispozitie, fruct).Situatie cand pamantul se realizeaza in regie proprie ,in urmatoarele tipuri de exploatatii: gospodarii taranesti, societatii comerciale agricole, regii autonome

- numai prin folosinta si usufruct, situatie specifica exploatatiilor in antrepriza, in care sunt reprezentative sunt asociatiile, cooperativele si arendasii.

Apariţia şi dezvoltarea asocierii ,arendării şi cooperării în agricultură

Cooperarea s-a constituit într-una din trăsăturile universale ale societăţii umane, atât temporal cât şi spaţial. Distingem câteva tipuri de cooperare: cooperare care nu are o orientare voită adesea fiind chiar neconştientizată de participanţi, apărând ca un comportament comun faţă de anumite constrângeri exterioare sau faţă de un pericol perceput independent de fiecare; cooperare spontană care apare mai ales în rândul grupurilor sociale relativ mici, asociate neformalizat, dezvoltându-se pe baza relaţiilor de prietenie sau de rudenie; cooperare tradiţională care se realizează în virtutea unor norme şi moravuri moştenite ca stereotipi pentru situaţii repetitive, cum este de exemplu cooperarea între generaţii; cooperarea contractuală care implică voinţa deliberată a participanţilor, consfinţită în înţelegeri, contracte, cu specificarea condiţiilor cooperării.

În agricultură cooperarea are o tradiţie foarte veche, în decursul istoriei întâlnindu-se diverse forme de cooperare, dar care reprezentau forme primitive. Agricultura este un domeniu în care asocierea şi cooperarea au fost poate mai necesare decât în orice alt domeniu al activităţii umane, agricultorul izolat simţindu-se practic neputincios, la baza dezvoltării cooperării situându-se ideea necesităţii întrajutorării.

Asocierea a fost practicată de agricultori din cele mai vechi timpuri; grupările constituite nu au îmbrăcat de la început o formă juridică. În Franţa cooperarea s-a practicat în agricultură înainte chiar ca celebrii lucrători ţesători de la Rochdale să formuleze în scris pentru prime oară principiile cooperării.

Cooperativele sunt de fapt asociaţii care se formează pentru ca cei ce se asociază să realizeze avantaje personale. Din punct de vedere al comportamentului economic, persoanele se decid pentru o soluţie cooperatistă în situaţia în care avantajele scontate depăşesc cheltuielile. Datorită faptului că pentru fiecare există şi posibilitatea de a acţiona de unul singur pe o piaţă descentralizată sau să formeze cu alţii o întreprindere integrată vertical, trebuie ca avantajele nete ale cooperării să devanseze pe cele alternative.

Alături de avantajele de mărime, ştiinţa cooperaţiei mai menţionează unele, care pot fi sintetizate în două grupe: economisirea de costuri de tranzacţie şi diminuarea comportamentelor oportuniste; limitarea riscurilor ce derivă din acestea.

Ca formă organizatorică, prin cooperaţie aceste riscuri pot fi diminuate pe două căi: pe de o parte în măsura în care cooperativa oferă membrilor săi posibilitatea influenţării politicii antreprenoriale, neutralizând astfel dependenţa prin internalizarea riscului. Pe de altă parte prin instrumentul răspunderii