Studiu Comparativ între Regulile Contabile și Fiscale Privind Creanțele

Introducere

Raportul dintre contabilitate şi fiscalitate trebuie să fie discutat prin prisma poziţiei contabilităţii în cadrul gestiunii fiscale şi măsurii în care contabilitatea este sau nu deconectată de fiscalitate.

Conectarea contabilităţii la fiscalitate ridică problema concilierii raporturilor dintre principiile contabile şi fiscale. Cunoaştem că obiectul contabilităţii financiare este redarea imaginii fidele a poziţiei financiare şi a performanţei financiare pe baza unor reguli care vizează terminologia, evaluarea, prudenţa, omogenitatea, comparabilitatea în timp, în spaţiu şi la nivel internaţional. Fiscalitatea corespunde unei alte logici, respective a prezervării bazei impozabile, are principiile şi regulile sale, care nu sunt în toate cazurile aceleaşi cu cele ale contabilităţii.

Activitatea oricărei întreprinderi generează un sistem complex şi variat de relaţii economice şi juridice cu cumpărătorii de produse şi mărfuri livrate, beneficiarii de servicii prestate, personalul angajat, bugetul de stat privind plata impozitelor şi taxelor, alte persoane juridice şi fizice.

Creanţele prezintă un interes deosebit atât pentru agenţii economici, întreprinderi, persoane fizice şi juridice, cât şi pentru economie în ansamblu. Analiza şi gestionarea lor au o deosebită importanţă în perioada de instabilitate economică şi de inflaţie, când imobilizarea de mijloace circulante proprii este foarte dezavantajoasă.

În acest studiu, mi-am propus să analizez creanţele, pe baza regulilor contabile şi a regulilor fiscale. Pentru a analiza creanţele se utilizează datele evidenţei analitice, indicatorii medii pe ramură şi alte informaţii. În funcţie de mărimea creanţelor, volumul documentelor de decontare şi numărul debitorilor, analiza creanţelor poate fi efectuată atât în întregime cât şi selectiv, deci analiza şi gestionarea creanţelor sunt necesare pentru prevenirea creşterii excesive a acestora, care duce la micşorarea încasărilor şi apariţia creanţelor dubioase, ce pot contrabalansa în întregime profitul întreprinderii.

Cap. 1. Noţiune, caracteristică, clasificare

1.1. Noţiuni generale

Creanţele reprezintă drepturi juridice ale întreprinderii de a primi la scadenţa stabilită în contracte o sumă de bani sau alte valori de la peroane fizice sau juridice.

În contabilitate, creanţele întreprinderii se reflectă la valoarea lor nominală. Creanţele în valută străină se înregistrează şi se reflectă în rapoarte financiare în valută naţională la cursul de schimb valutar la data apariţiei acestora.

Unul din principiile de bază ale contabilităţii creanţelor constă în faptul că operaţiile economice legate de livrarea produselor, mărfurilor, executarea serviciilor se înregistrează în contabilitate în baza documentelor comerciale şi de decontare justificative.

Pot fi constatate ca active, creanţele, în cazul când se respectă următoarele cerinţe:

- sunt controlate de întreprindere ca rezultat al evenimentelor anterioare (în baza drepturilor juridice asupra acestora);

- există o certitudine întemeiată că pe viitor acestea vor aduce avantaje economice;

- valoarea lor poate fi determinată cu un grad înalt de certitudine.

În practica economică se întâlnesc diverse feluri de creanţe, care se clasifică după următoarele criterii (Figura 1. Criterii de clasificare a creanţelor):

1. conţinutul economic;

2. termenul de achitare;

3. gradul de asociere a debitorilor;

4. valuta în care se exprimă.

Un moment de mare importanţă în analiza creanţelor este clasificarea acestora după conţinutul economic. Conform acestui criteriu, creanţele pot fi divizate în admisibile (justificate, normale) şi inadmisibile (nejustificate, anormale).

Pentru a estima cât de eficientă şi echilibrată este politica întreprinderii în privinţa acordării reducerilor şi creditelor comerciale, trebuie să fie efectuată o analiză permanentă a creanţelor dupa termenele apariţiei (vechimii) acestora.