Studiu privind activitatea de creditare în practica BT

NECESITATEA ŞI CONŢINUTUL REFORMEI SISTEMULUI BANCAR

DIN ROMÂNIA

1.1. Descrierea sistemului bancar

în perioada anterioară reformei, sistemul bancar monobank al ţărilor socialiste era „custodele" echilibrului economic. Practic, sistemul prezida un regim caracterizat aproape în permanenţă de excedentul cererii asupra ofertei, atât pe plan intern cât şi extern. Aceasta era rezultatul planurilor grandioase întocmite la toate nivelurile de activitate şi al rigidităţii preţurilor. Sistemele bancare din această perioadă cuprindeau, pe lângă banca centrală, câteva bănci comerciale şi câteva bănci specializate. Problemele instituţionale cărora trebuia să li se găsească o soluţie erau următoarele: un sistem de plăţi ineficient; lipsa unui cadru legislativ adaptat cerinţelor economiei; un volum mare de credite neperformante ce gravau balanţele băncilor.

De pe la mijlocul anilor 1960 au apărut repetate încercări de restructurare a economiilor centralizate de tip socialist. Primele reforme însă au fost doar schimbări formale, nereuşind să schimbe modul de funcţionare a sistemului, s-a păstrat modul predominant al planului centralizat şi rolul doar suplimentar al sistemului bancar. Frecvenţa acestor încercări şi reversiunea lor arată atât intensitatea nevoii de reformă cât şi dificultatea implementării cu succes a reformei.

A

In România reforma sistemului bancar a început la finele anului 1990, când a fost proiectat un sistem bancar pe două nivele. Banca Naţională a României (BNR) este banca centrală a României. BNR este o Bancă Centrală independentă, având ca obiectiv principal menţinerea stabilităţii pentru a asigura astfel stabilitatea preţurilor. Totodată, BNR are funcţiile de formulare şi aplicare a politicii monetare, precum şi a politicilor: valutară, a creditului şi de plăţi. De asemenea BNR are atribuţiile de autorizare şi supraveghere în sistemul bancar.

în anul 2002, în România erau înregistrate 39 de bănci comerciale dintre care 31 persoane juridice române şi 8 sucursale ale unor bănci străine. Dintre băncile româneşti, trei erau proprietate de stat, patru erau bănci private cu capital românesc, iar 24 erau cu capital privat străin şi/sau autohton. O poziţie aparte este deţinută de Casa de Economii şi Consemnaţiuni, aceasta fiind organizată ca societate pe acţiuni cu capital de stat, activitatea ei fiind reglementată prin Legea 66/1996. Deşi CEC este abilitată să presteze întreaga gamă de activităţi bancare, ea are un grad sporit de autonomie faţă de capacitatea de supraveghere şi control a BNR.

Deşi numărul băncilor a crescut de aproximativ şase ori în opt ani, diversitatea şi calitatea produselor bancare sunt inferioare în comparaţie cu practicile occidentale. Având în vedere că România are o populaţie de aproximativ 22,5 milioane persoane reiese că, în medie, o entitate bancară furnizează servicii pentru 15.000 locuitori.

Diversitatea mică a produselor bancare este explicată de mai mulţi factori:

1. permanent, gradul de concentrare şi segmentare s-a menţinut la un nivel ridicat.

2. slăbiciunile unor bănci de stat şi ezitările autorităţilor în rezolvarea falimentelor

bancare a menţinut pentru bănci oportunităţi excelente de a obţine profit prin creditarea

băncilor cu probleme cronice de lichiditate.

3. guvernul a asigurat, în principal după anul 1996, alte oportunităţi de profit pentru

bănci emiţând un volum mare de titluri de stat cu rate ridicate ale dobânzii.

4. lipsa de maturitate a pieţei financiare româneşti. Băncile nu sunt semnificativ implicate pe piaţa asigurărilor sau pe piaţa de capital şi, până în prezent, nu există o piaţă ipotecară.

Toţi aceşti factori explică gradul scăzut de concurenţă în sistemul bancar şi arată de ce băncile nu sunt încă orientate către client. Plăţile prin cârduri sunt noi în România, ele demarând în anul 1992.în anul 1997, un număr mic de bănci comerciale au început să emită cârduri în monedă naţională, în regim VISA sau Europay. De asemenea, în România nu există o reţea interbancară, iar până acum, cârdurile au doar funcţie de eliberare de numerar. Recent, unele bănci comerciale şi-au îmbunătăţit activitatea prin introducerea unor instrumente moderne precum tranzacţiile bancare pe Internet. De la câteva sute de cârduri existente în 1996, numărul acestora a crescut, ajungând la începutul anului 2003 la 0,9 milioane. Reţeaua de ATM numără 900 de aparate, în timp ce reţeaua POS s-a răspândit la 6.220. în 1999 a fost lansat şi în România Internet Bankingul şi în prezent 11 bănci oferă astfel de servicii.

Concentrarea şi segmentarea

Piaţa bancară este supusă unei puternice concentrări, existând practic patru-cinci bănci mari care constituie principalele surse de creditare ale economiei, care deţin marea pondere a activelor bancare şi care dispun de o vastă infrastructură teritorială. Principalele societăţi bancare, cu capital majoritar de stat, au fost reorganizate ca societăţi comerciale în baza Legii nr. 15/1990, capitalul lor fiind ulterior repartizat conform Legii nr.58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale, între Fondul Proprietăţii de Stat (70%) şi Fondurile Proprietăţii Private (30%). Privatizarea acestor societăţi nu s-a realizat însă prin Programul de Privatizare în Masă, ceea ce a făcut ca trecerea lor în proprietate privată să înceapă abia în anul 1998.

Segmentarea sistemului bancar românesc este evidentă. Se identifică trei segmente principale:

- mari bănci de stat;

- bănci străine;

- bănci private cu capital străin şi românesc.

Segmentarea sistemului bancar românesc

Tabel l Număr de bănci

Decembrie 2003 Decembrie 2004

Bănci cu capital integral sau majoritar de stat 3 3

Bănci cu capital integral sau majoritar privat 6 4

Bănci cu capital integral sau majoritar străin 24 24

Sucursale ale unor bănci străine 8 8

Luna noiembrie 1998 marchează primul pas în procesul privatizării bancare, care a început cu Banca Română de Reconstrucţie şi Dezvoltare. Următorul pas a fost privatizarea BancPost în 1999. Următorul pas mult aşteptat a fost privatizarea Băncii Agricole în 2001, căreia ar trebui să-i urmeze Banca Comercială Română, cea mai mare bancă românească cu un capital de 33,13% din capitalul bancar românesc şi 32,21% din totalul activelor.

Pe parcursul ultimilor ani infuzia de capital străin pe piaţa bancară românească a crescut considerabil. La sfârşitul anului 2004 un număr de 24 de bănci cu capital majoritar străin au atins 56,3% din totalul activelor din sistem şi 64,8% din totalul capitalului înregistrat, în comparaţie cu anul 1998, când un număr de 16 bănci similare au atins 15,12% din totalul activelor şi 27,47% din capital.

în anul 2004 în structura sistemului bancar au avut loc o serie de modificări. Pe de o parte au fost retrase autorizaţiile de funcţionare a trei societăţi bancare: Banca Română de

Scont, Banca de Investiţii şi Dezvoltare şi Banca Turco-Română, pe de altă parte a fost înfiinţată o nouă bancă, Banca de Microfmanţare-Mirobank, în vreme ce alte societăţi bancare şi-au schimbat denumirea ca urmare a modificării acţionarului majoritar (cazul Demirbank România devenită UniCredit România şi al Băncii Comerciale Unirea devenită Nova Banc), sau ca urmare a fuziunii (cazul Raiffeisen Bank rezultată prin fuzionarea Reiffeisenbank România cu Banca Agricolă-Reiffeisen). De asemenea trebuie menţionată definitivarea privatizării Banc Post prin vânzarea pachetului de acţiuni deţinut de AP APS către banca elenă EFG Eurobank Ergasias (17% din capitalul social).