Subsidiaritatea și Funcțiile Economice ale Uniunii Europene

La baza întregii construcţii europene a stat voinţa de a lucra împreună, pe baza intereselor comune, ajungându-se la convingerea că în unele domenii se pot obţine rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel naţional. Aşa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre care conferă unicitatea Uniunii Europene deoarece demonstrează acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene.

Actuala extindere a modelului european către ţările guvernate anterior de regimuri autoritare cu economii planificate, centralizate (ţările din Europa Centrală şi de Est) este unică. Nici o altă regiune nu a arătat o dorinţă asemănătoare de a renunţa la elemente privind suveranitatea în schimbul unui viitor incert, imprevizibil.

Integrare în Uniunea Europeană presupune atât integrarea pieţei, adică racordarea activităţii agenţilor economici la condiţiile cererii şi ofertei din Uniune, cât şi integrarea politicii economice.În ceea ce priveşte integrarea pieţei se consideră că un grad mai mare de integrare contribuie la creşterea bunăstării. De cealaltă parte, în privinţa integrării politicii economice există neclarităţi, rezerve cu privire la capacitatea acesteia de a creşte bunăstarea. Gradul de “obligativitate” şi caracterul comun pot varia. În funcţie de aspectul vizat, putem întâlni centralizare deplină, politici comune, norme naţionale armonizate sau consultare şi cooperare prin coordonare.

Anterior aderării sale la Uniunea Europeană, în anul 2007, România a fost nevoită să parcurgă o serie de etape care să îi demonstreze capacitate de a introduce în vigoare cerinţele Uniunii (acquis-ul comunitar). În calitatea sa de membru al Uniunii Europene, România este nevoită să îşi racordeze activitatea, structurile instituţionale şi politicile la cele ale Uniunii. Anumite decizii sunt încă luate la nivel naţional, însă există decizii care sunt luate la nivelul Uniunii Europene.

În prezenta lucrare ne-am propus să analizăm competenţele Uniunii Europene, să încercăm să înţelegem de ce anumite decizii trebuie luate la nivel naţional în timp ce altele sunt luate la nivelul UE şi de asemenea să analizăm cele trei principii fundamentale care stau la baza exercitării competenţelor Uniunii Europene. O înţelegere mai uşoară a modului în care sunt luate deciziile presupune o prezentare detaliată a principiului subsidiarităţii ca

mecanism care are ca obiectiv limitarea fermă a competenţelor comunitare în vederea protejării suveranităţii statelor.

Capitolul I

Exercitarea competenţelor Uniunii. Cele 3 principii fundamentale ale Uniunii Europene

1.1. Competenţele Uniunii Europene

În limbajul Uniunii Europene problema competenţelor desemnează modul de alocare al sarcinilor. Astfel că în timp ce decizia pentru anumite sarcini aparţine Uniunii Europene, alte sarcini sunt alocate guvernelor naţionale şi subnaţionale. De asemenea există sarcini pentru care responsabilitatea se împarte între statul membru şi Uniune.

Care este graniţa ce separă competenţele Uniunii Europene de cele ale statelor membre?

Repartizarea competenţelor este clarificată în Tratatul de la Lisabona. Astfel, pentru prima dată în tratatele fondatoare se introduce o clasificare precisă diferenţiindu-se trei categorii de competenţe principale: competenţele exclusive, competenţele partajate şi competenţele de sprijinire.

Această definire clară a competenţelor fiecăruia este importantă şi necesară pentru bună funcţionare a UE având în vedere că în trecut au existat mai multe conflicte de interese între UE şi statele membre.

Competenţele Uniunii europene se împart în 3 categorii.În tratatul privind funcţionarea UE (TFUE) cele trei tipuri de competenţă delimitate sunt:

1. competenţele exclusive (articolul 3 din TFUE).

În anumite domenii se consideră că o decizie la nivelul Uniunii europene va fi mai eficientă decât o decizie adoptată la nivel naţional sau supranaţional. În cazul în care Constituţia atribuie Uniunii competenţă exclusivă, numai UE poate să legifereze şi să adopte acte obligatorii în anumite domenii, cum este de exemplu politică în domeniul concurenţei Rolul statelor membre este aşadar limitat la aplicarea acestor acte, ele putând face acest lucru exceptând cazurile în care UE le autorizează.

Uniunea Europeană dispune de competenţă exclusivă în următoarele domenii:

- uniunea vamală

- stabilirea normelor privind concurenţa necesară funcţionării pieţei interne

- politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro

- conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul

- politică comercială comună