Supravegherea Bancară în Uniunea Europeană

Cap.I Conceptul de supraveghere bancară şi rolul acesteia

Supravegherea bancară este activitatea prin care se asigură controlul şi urmărirea funcţionării băncilor într-o manieră neprimejdioasă şi conform reglementărilor bancare şi managementului performant, în vederea menţinerii unui sistem bancar viabil.

În domeniul bancar, evoluţia necorespunzătoare a unei instituţii de credit poate produce consecinţe care pot fi uneori dezastruoase asupra altor instituţii din sistem, ceea ce poate duce la periclitarea sistemului, chiar până la pragul colapsului.

De aceea, societatea şi statul ca formă organizată a acesteia nu pot rămâne indiferente la asemenea riscuri, fapt pentru care, în fiecare ţară a fost creată o instituţie publică însărcinată cu apărarea unui interes public şi care a primit funcţia de supraveghetor al sistemului bancar. Acesta are menirea de a asigura supravegherea pe baza unor norme prudenţiale a instituţiilor de credit.

Supravegherea prudenţială bancară este activitatea pe care o desfăşoară autoritatea de supraveghere bancară asupra entităţilor componente ale sistemului bancar, activitate care constă în urmărirea modului în care acestea respectă reglementările prin care sunt stabilite cerinţele prudenţiale care să asigure atăt aplicarea unei politici şi practici bancare prudente în interesul băncii respective şi a clienţilor acesteia, cât şi credibilitatea şi viabilitatea întregului sistem.

Supravegherea prudenţială a unei bănci se realizează pe întregul interval cuprins între acordarea autorizaţiei de funcţionare a acesteia şi retragerea autorizaţiei, iar raportul juridic dintre banca centrală, în calitatea sa de autoritate de supraveghere, şi instituţia de credit există şi se manifestă pe tot parcursul supravegherii.

Rolul supravegherii bancare are în vedere următoarele:

- siguranţa economiilor populaţiei;

- controlul ofertei de monedă şi credit în măsură să înfăptuiască obiective economice generale (ex.: utilizarea înaltă a forţei de muncă, inflaţia scăzută);

- oportunităţi şi imparţialitate în accesul public la credit şi la alte servicii bancare egale;

- promovarea încrederii publice în sistemul bancar, astfel încât fluxul economiilor să curgă fără întrerupere către investiţiile productive şi plăţile pentru bunuri şi servicii să se deruleze rapid şi eficient;

- sprijinirea sectoarelor economiei care au nevoi speciale de credit (ex.: locuinţele, întreprinderile mici şi agricultura ).

Cap.II Reglementări privind supravegherea bancară în Uniunea Europeană

Eforturile privind dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale vor avea succes numai dacă băncile, participante active la fluxul mondial de resurse financiare, vor constitui fortificaţii sigure şi puternice şi dacă, în activitatea lor, vor aplica norme unitare de operare şi îşi vor putea afirma potenţialul în aceeaşi scară de valori, care să le ofere siguranţă. Numai pe baza unei reale şi depline bune funcţionări eficient supravegheate şi după reguli unitare, băncile vor putea materializa roadele pe care ţările şi cetăţenii lor le aşteaptă de la circuitul internaţional de mărfuri şi servicii.

Aceasta a fost motivaţia pe care a avut-o “Grupul celor zece tări” de a trece la înfiinţarea, în 1975 a Comitetului de la Basel prin intermediul guvernatorilor Băncilor Centrale din ţările membre.

Comitetul de la Basel a fost conceput ca un forum în care reprezentanţii supraveghetorilor bancari, experţii băncilor centrale se întrunesc cu scopul :

- de a discuta probleme fundamentale de interes comun;

- de a împărtăşi cele mai bune practici;

- de a învăţa unul de la altul să schimbe informaţii privind tehnicile de operare bancară în fiecare dintre ţările lor.

Obiectivul Comitetului de la Basel este de a promova stabilitatea şi sănătatea sistemelor bancare naţionale şi a relaţiilor interbancare internaţionale.

Prin însuşi conceptul său, comitetul n-a fost creat să stabilească norme obligatorii privind politicile şi practicile de supraveghere, ci să încerce să formuleze un consens pe care membrii Comitetului îl vor adopta în ţările lor, ale fiecăruia dintre ei.

Prin aceasta, normele stabilite în fiecare ţară în condiţiile specifice ale fiecăreia, vor avea o orientare comună şi vor asigura congruenţa şi complementaritatea în ambientul internaţional, contribuind la stabilitatea relaţiilor intrebancare pe plan mondial.

Acordul BASEL I a fost instituit în 1988 pentru a coordona reglementările globale din acest sector şi pentru a institui cerinţele minime de capital în scopul eliminării ameninţărilor venite din partea băncilor cu politici de capital instabile. „Acest acord, a avut menirea de a realiza un climat de concurenţă corectă între băncile internaţionale, prin stabilirea unui prag minim al capitalului la nivelul de 8% faţă de activele ponderate în funcţie de gradul de risc pentru fiecare bancă.” Comitetul de la Basel a recomandat ca prevederile Acordului să fie implementate începând cu anul 1992, şi, deşi nu existau sancţiuni pentru neconformare, în practică un mare număr de ţări au introdus această prevedere în reglementările naţionale, din dorinţa de a semnala publicului şi investitorilor alinierea la ceea ce se considerau a fi cele mai bune practici la nivel internaţional. În fapt, au existat ţări care, având în vedere situaţii de risc crescut, au respectat metodologia de calcul a Basel I, dar au stabilit niveluri de capital mult mai prudente decat cele propuse de acord, cum a fost şi cazul României, care în 1999, în perioada de asanare a sistemului bancar, a introdus limita minimă de 12% pentru cerinţele de capital. Acordul Basel I şi-a atins în mare măsură obiectivul privind punerea la dispoziţie a autorităţilor de supraveghere a unui instrument suplimentar de întărire a stabilităţii financiare, cu atât mai mult cu cât începutul aplicării sale s-a suprapus cu o perioadă de crize bancare. Cu toate acestea, în timp, din ce în ce mai mulţi specialişti din comunitatea bancară au început să evidenţieze slăbiciunile acordului.